Sursa separației-prof.Corrado Malanga





“Dacă întreaga omenire manifestă problema separației, care apoi se va manifesta în realitatea cotidiană, mama tuturor problemelor nerezolvate, ar fi bine să mergem la sursa problemei însăși, pentru a înțelege, dincolo de evoluția sa în virtualitate și momentul declanșator.
Iar momentul declanșator este chiar crearea Evideonului.
În momentul în care Conștiința decide să creeze virtualitatea pentru a face experiență, creează, adică face, și în a face se manifestă, adică devine evidentă chiar prin crearea din nimic a unui foton și a unui antifoton, repetând la infinit acest act. Cele două obiecte se vor reuni împreună în multe feluri, creând totul din nimic.
Dar în momentul în care are loc prima separație, în clipa în care se creează dualitatea necesară pentru a se experimenta pe sine, conștiința se întrebă dacă a făcut ce trebuia să facă. La acest nivel de înțelegere, conștiința care se divide în două părți, nu deține încă elementele pentru a înțelege pentru că nu a făcut încă nicio experiență, deci nu știe ce este dualitatea, pe care ea însăși o creează. Deci, a spune că își dă seama că a făcut bine sau rău nu are niciun sens. În acea clipă Conștiința își dă seama că a făcut un lucru al cărui utilitate nu o cunoaște încă, dar în acel context încă nu există un răspuns.

Creația continuă cu Shiva și Vishnu, care sunt simbolurile primei dualități virtuale (Geneza, de același autor, Ed. Spazio Interiore, Roma, 2013). Conștiința vede că cei doi creatori creați sunt nedumeriți, pentru că știu că drumul lor are și o scadență și o astfel de situație, în interiorul virtualității unde sunt coborâți, îi întristează. Shiva și Vishnu se pot simți triști pentru că tristețea este una dintre cele
două fețe ale dualității (cealaltă față ar fi personificată de bucurie).
Conștiința nu poate fi tristă pentru că este în afara dualității, dar poate contempla comportamentul celor doi creatori creați.
Aceștia nu sunt eterni, dar sunt imortali, și terminând drumul lor, după ce au adunat cunoașterea, devenind conștienți, se vor stinge pentru a se întoarce în UNU.

Tristețea derivă din separarea de Unu, pentru că dacă dualitatea nu ar fi fost creată, iată că tristețea nu ar fi putut ieși în evidență.
Conștiința asistă neînțelegând, dar știe că singurul mod prin care poate înțelege este acela de a experimenta. Și atunci face ceva ce poate nu s-ar fi decis să facă dacă ar fi înțeles dualitatea pe care ea încă nu o experimentase. Aceasta se pune la dispoziția lui Shiva și a lui Vishnu, ca aceștia să opereze pe ea separația, astfel încât, prin intermediul separației Sale, aceasta să poată înțelege comportamentul celor doi creatori creați.

Cu alte cuvinte, Conștiința face același lucru pe care îl face și acum, când intră în corpurile noastre pentru a înțelege ce se întâmplă în dimensiunea materială a lucrurilor. Acela este primul act adevărat care o face pe Conștiință activă, deci capabilă să devină ea însăși separația, pentru că mai întâi a construit-o și a apoi a vrut să o experimenteze.

Se povestește și în mit că Dumnezeu se face om și "coboară" în lumea noastră pentru a face chiar el experiența omului. Apoi mitul va fi schilodit în interpretarea sa originală și va deveni, nu un act de conștientizare din partea noastră, cei care am decis să trăim experiența vieții în 3 dimensiuni, ci se va transforma într-un act de eroism divin infinit, efectuat aparent pentru a salva un om care nu ceruse niciodată să fie salvat, în tentativa de a-l readuce cu forța în cer.

Falșii zei încă o dată îl vor face pe omul izgonit din paradisul terestru pentru greșelile sale de neascultare să creadă că poate fi iertat și se poate întoarce să servească zeii între zei, prin intermediul tentativei de a recrea acele condiții care le permit falșilor zei creatori să formalizeze un al doilea pact (noua alianță) care va obliga omul să-l urmeze pe Dumnezeu.

Noua alianță este necesară pentru că prima alianță, uniunea om-Dumnezeu, deja nu mai funcționează. În momentul în care Eva și Adam, adică sufletul și spiritul, decid să-i abandoneze pe zei, aceștia nu pot să-i mai utilizeze și este absolut necesar să se creeze condițiile pentru că cine a decis să coboare în lumea virtuală pentru a face toată experiența, ca apoi să-și amintească de adevărata sa natură divină, trebuie readus la un nivel "superior" într-un fel de nou paradis terestru, unde să nu termine drumul său de conștientizare, unde nu va avea posibilitatea de a-și aminti că el este Creatorul, rămânând blocat în a crede ce i se spune, că de fapt el este doar un servitor.
Ultima bătaie de joc este reprezentată de mitul lui Krishna (Cristos); penultima este redată de povestea paradisului terestru; și iată că putem, mergând înapoi pe firul poveștii, să ajungem la prima înșelăciune.

Cei doi creatori, Shiva și Vishnu, în momentul în care Conștiința, pentru a face experiența separației, adică pentru a o trăi, se pune la dispoziția lor, aceștia au ei înșiși posibilitatea de a manipula Creația. Divizând astfel Conștiința în trei părți, creând triada formată din suflet, minte și spirit.
În acel moment, cele trei părți divizate simt ideea de separație față de sine și conștientizează senzația unei experiențe dureroase. În acest moment sufletul, care a devenit dual, înțelege că a separa creează bariere, vede celelalte părți ale sale cum se îndepărtează de Sine, îi este frică și se simte pierdută.

În această clipă în mit este descrisă ideea că există două tipologii divine: un Dumnezeu adevărat, care nu s-a născut niciodată, care a creat totul din nimic, al cărui rol în povestea noastră este jucat de Conștiință și de zeii de a doua generație, creați tot de Conștiință, care însă pentru a crea ulterior se folosesc de ceea ce deja este creat, doar modificând. Acești Dumnezei sunt Shiva și Vishnu și restul care au mai efectuat diviziuni marcante în virtualitatea originală.

Tot parcursul simbolic al drumului triadei va avea ca scop regăsirea părților separate ale Sinelui original și a înțelege ce înseamnă a birui dualitatea în virtual.
Separarea dă naștere barierei care este reprezentarea înșelăciunii, în spatele căreia se ascunde.
Deci nu este adevărat că Dumnezeu îl pedepsește pe om pentru păcatele sale ca apoi să-l ierte, dar este adevărat că omul care decide să se desprindă El, nu pentru că a comis vreo greșeală, pentru că greșeli nu există, acesta fiind reprezentarea unui concept dual, dar, în consecință nici nu are nevoie să fie iertat pentru ceva ce nu a făcut niciodată. Pactele care s-au încheiat nu sunt valide, pentru că au fost obținute prin înșelăciune, ținând în necunoștință de cauză părțile conștiinței umane, departe de adevărata lor identitate și în al doilea rând pentru că pactul, prin definiția sa, este un fel de contract, iar în contract trebuie să existe două semnături în acord între ele.
Pactul pe care zeii îl fac cu omul este dorit doar de zei, fiind unilateral, iar în mit nu există nicio urmă a unui acord bilateral. Vechea și noua alianță apar și în mit, care este fotografia reală a virtualității atemporale, ca fiind un act impus unilateral. *acum înțelegeți de ce suntem încă aici blocați prin înșelăciune, la dispozitia lor și de ce este importantă conștientizarea cine suntem!* (- nota mea, Ankhbari)

Deci, Conștiința, prin intermediul experienței cu extraterestrul înțelege cine este, își dă seama că actul inițial de creație a separației produce suferință în dualitate, pe când uniunea produce bucurie în virtual. Înțelege că separarea și uniunea sunt unicele lucruri care se întâmplă încontinuu în univers, acestea dând formă virtualității. Înțelege că creația trebuie să fie urmată de aplicarea sa pe sine însăși, pentru că experiența trebuie trăită pentru a deveni reală. Înțelege că trebuie să facă pentru a fi.

Actul final al înțelegerii echivalează cu actul inițial, dar trăit invers. La început a fost separația și la sfârșit este uniunea. Însă de această dată Conștiința a făcut experiența dualului și acest lucru reprezintă unificarea părților - reprezintă finalul drumului, atingerea unui obiectiv, trezindu-se și regăsindu-se schimbată în cunoașterea propriului Sine. Descoperă că suferința singurătății este a părții care a fost separată de Tot , pe când Totul nu simte separația. Asta se înțelege în momentul uniunii, dar nu se poate înțelege uniunea dacă înainte nu a fost înțeleasă separația, și deci nu există greșeala inițială a separației, pentru că în realitate nu există nicio eroare.

Deci esența non-erorii umple universul. Acum triada se poate reuni într-o Conștiință Conștientă, dărâmând barierele interne ale ființei umane, partea feminină a Sinelui se poate uni cu cea masculină, transformând raportul dintre bărbat și femeie în izvor de iubire transcendentală, izvor de energie necesară pentru a obține procesul de fuziune și a deveni UNU.

Pentru a evita interpretările greșite ale cuvântului "iubire" trebuie să ne oprim asupra faptului că acest cuvânt nu are nimic de-a face cu iubirea dintre doi parteneri sau cu afecțiunea pentru o plantă, un animal sau orice altă formă de ființă vie.

Și nu are nimic de-a face cu sexualitatea, nimic care să amintească de Eros și Agape din miturile grecești, adică de iubirea erotică dintre un bărbat și o femeie sau despre iubirea pe care zeii ar simți-o pentru om. Cele două tipuri de iubire sunt de fapt legate de o idealizare inexistentă a unei necesități. Eros este nevoia pe care o simte un bărbat de a fi iubit de o altă ființă, fiind schimbat de aceasta.
Agape este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru creaturile sale, fără a cere nimic în schimb.

În primul caz se descoperă că Eros este ceva ce se dă doar pentru a se ajuta pe sine însuși pentru a trăi, pentru că dacă nu este reciprocitate nu există motiv pentru a exista, iar acest lucru nu este gratuit. Aceasta este o necesitate pe care omul o va masca, prezentându-i partenerului interesul pe care îl are pentru el, dar ascunzându-i câștigurile sale.
E ca și cum am spune "te iubesc ca tu să mă poți iubi". În universul virtual și dual celălalt ești tu, deci iubindu-l pe celălalt, până la urmă te iubești pe tine însuți, dar sub o altă formă.

Al doilea tip de iubire este o păcăleală colosală din partea zeilor care se prefac că te iubesc, făcându-te să crezi că îți satisfac nevoia de a nu fi singur, dar acea solitudine au creat-o chiar ei când au smuls din Conștiință sufletul, mintea și spiritul. Deci au creat o nevoie inexistentă pe care apoi s-au prefăcut că o satisfac, creând și în acest caz un raport de dependență și supunere.

Iubirea transcendentală la care ne referim noi în această lucrare este o iubire care nu este bazată pe supunere, ci pe echilibrul părților.
Acestea se recunosc ca părți ale unei singure ființe. În actul de iubire care se poate îndeplini fără niciun ritual, pentru că poate fi încarnat în orice acțiune, de la a culege o floare la a atinge un copac sau o altă ființă vie, de la a-l privi pe celălalt când acesta nu vede, de la a fi cuprins de extaz când îl contempli pe celălalt, indiferent ce ar reprezenta acesta, până la a te simți încet, încet, cum pătrunzi dincolo de spațiu și timp, bucurându-te de unitate și amintindu-ți unicitatea. Și pierzând în acel moment noțiunea de timp,spațiu și energie.

Pierderea noțiunii celor 3 parametri ai virtualului, conduc la înțelegerea faptului că toată virtualitatea este finită, construită de noi, dorită de noi, trăită de noi. Actul de iubire transcendentală ne ajută să înțelegem că noi suntem Tot și că Totul este Unul.

În momentul în care partea feminină a universului se unește cu cea masculină, nu doar că se înlătură penultima barieră a dualismului primordial, ci realitatea virtuală și cea reală devin Unu, reducând la zero distanța dintre hartă și teritoriu, ajungându-se la obținerea înțelegerii totale a Sinelui Cosmic.

Dincolo de spațiu și timp, care nu mai există, Conștiința Conștientă se renaște din ea însăși pentru o nouă viață - căsătoria alchimică dintre creator și creație, dintre realitatea reală și cea virtuală, îl ajută pe Sinele universal să înțeleagă că El este ceea ce se obține când se simte iubirea transcendentală.

Pe această bază El poate să decidă să continue să fie cine este, putând acum să se joace cu el însuși, cu creația sa. Rezultatul acestui pas, care poate fi reprezentat printr-un act de morfogeneză, de o crisalidă din care iese un fluture, creează Lumea Fericită la care toți aspiră și care în lectura arhetipică a poveștii universului nu apare, pentru că o scriem și o creăm acum.

●Noi, aici, acum...
●Moartea nu există
●Nimeni nu este singur
●Noi suntem Dumnezeu
●Virtualitatea o creăm noi
●Nu există dualitatea
●Nu există barierele
●Noi suntem iubire transcendentală .”

„Sursa separației“ – prof.Corrado Malanga ("Evideon.1-Universul Creat")