Biserica și știința, fiice ale aceleiași mame


Biserica se bagă între om și divin și gestionează relațiile dintre aceste două entități.
Biserica este caracterizată de prezența sacerdoților, care înțeleg regulile și le administrează. A administra regulile înseamnă a face astfel încât ele să fie respectate și a face astfel încât acestea să nu se schimbe niciodată, pentru că regula este cuvântului lui Dumnezeu, fiind deci, imuabilă - nici nu s-ar putea pune problema ca Dumnezeu să spună ceva greșit și apoi, cu timpul, să se corecteze.

Știința se bagă între om și cosmos, adică Creație, și gestionează relațiile dintre om și Univers, administrând acele reguli care sunt numite legile fizicii și pe care doar oamenii de știință le înțeleg pe de-a-ntregul, la fel cum sacerdoții înțeleg pe de-a-ntregul scripturile sacre. Ceilalți trebuie doar să ia de pe buzele celor care sunt intermediari între om și Dumnezeu sau între om și cosmos Legile fizicii sunt imuabile și nu pot fi schimbate după bunul plac; a gândi că acestea s-ar putea schimba ar însemna că două legi care sunt în opoziție ar fi ambele valabile sau că există puncte în care nu există legi. Pentru știință acest lucru este imposibil, pentru că ar fi ca și cum ar admite că există anumite puncte ale Universului care nu se află sub controlul omului de știință-sacerdot.
Biserica premiază și pedepsește în numele lui Dumnezeu; știința premiază și pedepsește în numele universității. Pentru a fi premiat trebuie să respecți regula, pe când, dacă te afli în afara regulii, vei fi condamnat (cum spune Max Weber).

Acest procedeu, care este mai mult politic și mai puțin democratic, în realitate, este consecința unei legi istorice conform căreia cine este la putere o apără cu unghiile și cu dinții. Deci, Biserica și știința își apără pozițiile reciproce de oricine pune în mișcare un proces de revizie, capabil să provoace o reexaminare a dogmelor Bisericii sau a legilor fizice.

Dacă niște revizii au avut loc în trecut, acestea au fost gestionate în interior de cele două puteri, care, printr-un consiliu sau un congres științific, au stabilit că acea dogmă nu mai era validă, sau că acea lege a științei era învechită. Aceste acțiuni au fost mereu îndeplinite cu o publicitate scăzută - rufele murdare se spală în familie!

Deci, știința și religia, adică puterea lumii materiale și cea a lumii spirituale, ar folosi aceleași metode și ar avea aceleași scopuri și s-ar afla într-un contrast istoric una față de cealaltă?

În realitate, "contrastul istoric" nu există și este doar aparent, derivând dintr-un acord tacit care se bazează pe împărțirea puterii.
Dar când se vorbește de diviziune poate că se subînțelege că, odată diviziunea nu exista? Da! Chiar așa și este!

Cu mult timp înainte, Biserica și știința erau, din punct de vedere genetic, un singur lucru - adică magia. Magul era cel care, dacă pe de o parte reprezenta știința, pe de altă parte avea în mână și puterea religiei. Acest lucru se întâmpla pentru că legile care guvernează lumea, cu toate că erau misterioase, erau aceleași care îți permiteau să vorbești cu Dumnezeu.Arta diviziunii folosea la a privi cumva în viitor și cine, dacă nu Dumnezeu, ar fi putut face un astfel de lucru? Bineînțeles, pentru a face acest lucru era nevoie să se cunoască legile care guvernează magia, care erau aceleași care îi guvernau și pe zei.

Paolo Aldo Rossi, într-un articol intitulat "Între știință și magie - de la cosmosul ordinar la natura magică" susține că în timpurile Greciei antice zeii și oamenii trăiau pe Pământ și erau guvernați de aceleași legi. Zeii erau văzuți ca ființe superioare și nu ca și creatorii cosmosului, care se aflau în afara cosmosului însuși. În acel context, legile care erau valabile pentru oameni, erau valabile și pentru zei.

Iată ce spune Rossi:

Această lege universală, capabilă să țină locul unui principiu unificator al elementului ordinar a tot ce există, era riguros păzită de orice tentativă de violare.
În mitologia antică, Furiile (slujnicele-jandarmi ale cetății Dite) au funcția de a personifica puterea delegată pentru apărarea normelor și, deci, au în custodie ordinea socială și naturală. Ordinea necesară este absolut inviolabilă, aceasta este legea naturii care face astfel încât Universul să fie reglat prin justiție; nicio acțiune nu poate să-l distrugă, nicio voință nu-l poate modela, nici măcar zeul nu poate să i se opună.

Când omul devine orgolios și devine gelos pe zei, când hybrisul îl cuprinde, atunci, fiind invidios pe puterea lor concepe intenția de a "merge mai departe", pentru a distruge ordinea fixată. În acel moment apare pthonos sau legea contrapasului, inevitabila pedepsire, care nu se poate transforma niciodată în
iertare, pentru că scopul său este cel de a recompune ordinea pe care intenția (nu acțiunea) omului a încercat să o înfrângă...

Deci, a fost un timp în care legile ce erau valide pentru știință, erau aceleași care erau valabile și pentru religii, dar, dacă era așa, este licit să ne întrebăm de ce astăzi știința și religia s-au separat și dau impresia că se află într-o permanentă luptă? Am spus că "dau impresia" intenționat, pentru că nu este posibil ca cei doi adversari, ascultând de aceleași legi, să se opună unul altuia cu adevărat, doar pentru că au nume diferite. În realitate, opoziția dintre știință și religie este doar simbolică (nu ideologică) și de fapt este falsă.

Pentru a clarifica mai bine situația trebuie să ne întoarcem la motivul care a condus la separarea științei de religie - la un anumit moment în istorie a apărut necesitatea practică de a divide în două părți o putere unică și gigantică, de a construi două puteri, care înainte era una singură.
Același lucru se întâmplă astăzi când se vorbește despre separarea carierelor magistraților sau despre reforma universitară, în care se dorește separarea carierelor docenților administrativi de cele ale docenților științifici. A pune în mâinile unei singure persoane toată puterea, s-a descoperit, că nu este bine pentru puterea în sine, care se rigidizează într-o singură poziție dominantă și nu permite altcuiva să o conteste.

Un mod de a schimba situația este reprezentat de separarea puterilor, astfel încât, odată acestea separate, să se controleze și să se modereze reciproc, dar și generând un număr mai mare de posturi de conducere, chiar și mai puțin puternice, dar care mereu să participe la luarea deciziilor importante, reducând astfel nemulțumirea celor care altfel nu ar fi avut acces la gestiunea puterii.

Puterea totală devine negestionabilă - cu cât este mai mare firma care se conduce, cu atât e nevoie de mai mulți colaboratori și, dacă nu se acceptă această realitate, firma va da faliment rapid, pentru că un singur șef nu va putea niciodată să rezolve eficient miile de probleme care apar zilnic.
Pe lângă toate acestea, divizarea puterilor magului îi era comodă puterii politice, pentru că, înainte de diviziune magul, care era și sacerdot și om de știință, acesta avea un cuvânt greu de spus în deciziile politice în defavoarea regelui sau a principelui de serviciu, care era adesea constrâns să suporte ingerința. Divizarea puterii magului pentru a nu mai avea doar un singur consilier, ci doi, servea și pentru a mări puterea politică, exploatând abilitatea pe care vechii romani au sintetizat-o în expresia “Divide et impera” (dezbină și stăpânește).

Divizarea puterii magului în două puteri separate trebuia însă să fie justificată în ochii celui care, privind din exterior, asista la o astfel de fracturare și justificarea trebuia să fie creată. De crearea sa s-a ocupat gândirea filozofică, pentru că în realitate trebuia schimbat modul de a privi lucrurile și, mai ales, trebuia ca Dumnezeu și Universul să nu mai fie considerate un lucru unitar, ci două entități diferite.

Divinitatea a fost așezată în afara Universului, ca ceva ce nu mai avea nicio legătură cu natura, dar rămânea creatoare indiscutabilă a acesteia, totodată aproape, dar și foarte îndepărtată încât să nu-și dea seama nici de propriile creaturi.

Acesta este momentul în care Creatorul și zeii devin unu și același lucru, dar trebuie subliniat că înainte nu era așa - Creatorul era Creatorul și zeii erau asemănători unor supraoameni, cu puteri supranaturale, care administrau și lucrurile oamenilor. Creatorul era super partes și probabil că era și inconștient de propria sa creație.

Deci, oamenii și zeii ascultau de Creator.
Omul rămânea prizonierul unei cutii sferice numită Univers, care nici până în ziua de astăzi nu știe cum să iasă din ea, pentru că legile fizicii moderne îl împiedică să facă acest lucru.

Această situație istorică este cea în care, după părerea mea, se plasează diferența dintre gândirea filozofică a lui Platon și ideile lui Aristotel, momentul în care se separă lucrurile din cer de cele de pe Pământ, care înainte erau un singur lucru.
Raffaello Sanzio - Școala din Atena (frescă din Stanza della Segnatura din palatele Vaticanului). În stânga este Platon, care arată spre cer, ținând în mână cartea Timeo, pe când la dreapta se află Aristotel, care ține cartea Eticii și arată spre pământ.

Din acest moment mai departe separația va crea o prăpastie care va deveni de netrecut și modul de a percepe realitatea va deveni dublu - trebuie să se utilizeze lobul drept al creierului sau cel stâng? Să fim imaginativi și creativi sau pragmatici și legați de reguli?

Înainte de acest moment se încerca posedarea ambelor caracteristici și nu a doar uneia. Bineînțeles, atunci lipseau regulile rigide ale unei viziuni aristotelice asupra lumii, dar nu pentru că regulile nu existau, ci pentru că nu era necesar să se scrie reguli care se aflau în interiorul omului și a Universului. Omul doar le citea cu simțurile sale și extrăgea din Universul care îl înconjura senzațiile care îi trebuiau pentru a înțelege lucrurile. Magul era cel care știa să facă totul cu abilitate, care știa, la fel de bine ca un șaman modern, să intre în contact cu natura și, deci, cu zeii, devenind el însuși o ființă superioară.

Nu toți erau dotați cu sensibilitatea necesară pentru a fi mag. Dar acestea sunt regulile care sunt în vigoare și în zilele noastre! Astăzi omul este departe de magie și este sclavul unei dihotomii cerebrale care îl împiedică să înțeleagă lumea.

Departe de o viziune holistică a Universului, omul modern pierde oportunitatea de a vedea Universul și, deci, și pe sine însuși ca ființă divină, delegând sacerdoți și oameni de știință pentru a-l proteja de incertitudinile vieții.