Vindecarea cea mai profundă derivă întotdeauna din iertarea de sine





Iertarea autentică este unul din cele mai vindecătoare şi mai eliberatoare daruri pe care ni le putem face vreodată. O viaţă trăită într-o iertare deplină este o viaţă trăită într-o graţie deplină.
Adevărata iertare presupune smerenie, dar o şi amplifică. Ea presupune să renunţi la indignarea pe care o consideri legitimă, la jocul acuzaţiilor şi la orgoliul de a şti că tu ai dreptate. Presupune să fii dornic să renunţi la statutul de victimă, să îţi îmblânzeşti atitudinea şi să îţi deschizi inima. Abia atunci apare prezenţa palpabilă a graţiei, care susţine şi dă putere cuvintelor „te iert”. Acesta este începutul procesului de vindecare. Adeseori, noi facem greşeala să credem că iertăm pe altcineva de dragul lui. În realitate, atunci când iertăm noi ne eliberăm de povestea de care ne-am agăţat vreme îndelungată şi de conştiinţa asociată cu ea. De aceea, în final noi suntem cei care ne simţim eliberaţi.

Experienţa m-a învăţat că există trei aspecte ale iertării. Pe de o parte, noi trebuie să ne dorim sincer să ne eliberăm de ataşamentul faţă de povestea pe care ne-am repetat-o mult timp, să ne recunoaştem aroganţa şi să ne eliberăm de ea. Trebuie să renunţăm la falsa moralitate şi la „plăcerea” pe care ne-o produce gândul că suntem superiori, că avem dreptate şi că suntem un fel de sfinţi.

În al doilea rând, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că sub aroganţa noastră se ascunde o durere reală care doreşte să fie vindecată. În acest scop, trebuie să ne deschidem suficient de mult pentru a permite ieşirea la suprafaţă a vechilor sentimente pe care le-am suprimat, astfel încât acestea să devină manifeste. Aceste emoţii, cuvinte şi fragmente de conştiinţă rănită se ascund în spatele falsei armuri a nobleţei noastre aparente şi a acuzaţiilor pe care i le aducem celeilalte persoane. Toată această durere este sinceră şi trebuie eliberată (scoasă la suprafaţă).

În al treilea rând, dacă ne-am manifestat plenar durerea, inima noastră este suficient de deschisă pentru a-şi învăţa lecţia oferită de această situaţie (nu există nicio circumstanţă exterioară care să nu conţină în sine o lecţie). Ea ne ajută să înţelegem ce a simţit cealaltă persoană în timpul acestei experienţe şi faptul că ea a făcut ce a ştiut mai bine în circumstanţele date, ţinând cont de condiţionarea şi de propriile sale dureri din trecut. Odată eliberată propria noastră durere, inima noastră este suficient de deschisă pentru a simţi şi pentru a înţelege durerea celuilalt.

Adevărata iertare se naşte din această înţelegere şi din această compasiune. Ea apare în mod natural, aproape inevitabil, şi este complet necondiţionată. Atunci când îţi eliberezi toate emoţiile refulate şi înmagazinate, iertarea se grăbeşte să umple locul rămas gol din conştiinţa ta, ca o expresie naturală a graţiei. Ea te eliberează complet de povestea durerii tale şi îţi permite să îţi continui viaţa într-o stare de libertate.

Într-adevăr, iertarea poate fi o cale către eliberare, dacă eşti dispus să renunţi la aroganţa ta, să te deschizi şi să eliberezi durerea înmagazinată în tine, lăsând compasiunea ta naturală să iasă la suprafaţă. Cheia întregului proces este smerenia, căci nu putem vorbi de o iertare sinceră fără umilinţă.

Nimeni nu poate trece direct la iertare fără a trece prin acest proces de eliminare a emoţiilor negative înmagazinate, căci conştiinţa asociată cu problemele nerezolvate rămâne în interiorul corpului şi continuă să aibă o viaţă a ei, separată de restul conştiinţei. Consecinţele acestei conştiinţe pot fi devastatoare.
Oamenii pornesc cu naivitate de la premisa că pot evita confruntarea cu problemele lor din trecut şi cu durerile provocate de traume, că pot circumscrie vindecarea şi eliminarea cuvintelor şi conştiinţei asociate cu acestea, trecând direct la iertare. Ei se amăgesc singuri, crezând că procesul de vindecare va începe automat de îndată ce au rostit cuvintele de iertare şi că pot deveni curaţi ca lacrima atât timp cât îşi oferă iertarea „sinceră”.
Personal, numesc acest proces „pseudo-iertare”.

De regulă, cei cu care discut astfel sfârşesc prin a recunoaşte că adevărata vindecare nu se poate produce decât prin scoaterea la lumină şi eliminarea durerii din adâncuri, chiar dacă acest lucru presupune conştientizarea unor emoţii foarte intense şi rostirea unor cuvinte grele. Odată exprimate, aceste emoţii şi aceste cuvinte dispar fără urmă, pe când atât timp cât rămân în subconştient continuă să genereze efecte.
Pentru ca iertarea să producă efecte terapeutice reale, tu eşti cel care trebuie să fie sincer şi liber.

La început, lucrul cu iertarea este întotdeauna direcţionat în afară. Noi simţim nevoia să ne eliberăm de acele dureri pe care ni le-au provocat alţii, viaţa sau chiar Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ne proiectăm acuzaţiile în exterior, asupra altor persoane sau asupra circumstanţelor exterioare. În timp, ajungem să constatăm însă că nu mai avem pe cine să dăm vina şi simţim nevoia să privim în interiorul nostru, pentru a scoate la lumină diferite lucruri pe care le-am făcut şi de care nu ne simţim deloc mândri. Viaţa ne impune să examinăm cuvintele pe care le-am rostit şi pe care am dori să le luăm înapoi, sau acţiunile pe care le-am comis şi pe care am ajuns să le regretăm amarnic.

Cei mai mulţi dintre oameni sunt mult mai duri cu ei înşişi decât cu persoanele dragi. De multe ori, nu ne vine deloc greu să îi iertăm pe ceilalţi şi să ne detaşăm de rănile produse de aceştia, dar atunci când vine vorba de iertarea de sine, ne dovedim adeseori severi şi plini de cruzime, într-o măsură mult mai mare decât atunci când avem de-a face cu alţi oameni. Este ca şi cum ne-am juca de-a Dumnezeu, judecându-ne singuri. Şi totuşi, pentru ca procesul de vindecare să se poată produce, noi trebuie să ne iertăm pe noi înşine.

Vindecarea cea mai profundă derivă întotdeauna din iertarea de sine. A sosit timpul să îţi oferi acest dar. Vei constata că dacă eşti capabil să te ierţi pe tine însuţi, iertarea celorlalte persoane va veni de la sine, în mod natural şi fără niciun efort. În final, viaţa trăită în oceanul acceptării şi al compasiunii ţi se va părea la fel de naturală ca şi respiraţia.

Brandon Bays – Libertatea este

Sursa