Întemeiat în jurul anului 332 î.e.n. de Alexandros Makedon, orașul Alexandria din nordul Egiptului a fost timp de câteva secole leagănul spiritualității omenirii. Devenind rapid un important centru comercial și cultural, Alexandria a fost capitala Egiptului și orașul de reședință al ultimei dinastii faraonice, cea a Ptolemeilor. În anul 30 î.e.n., Alexandria a fost câmpul de luptă al ultimei bătălii a Republicii Romane, în care Gaius Octavius l-a învins pe Marcus Antonius, victorie care i-a adus titlul de împărat. Pe insula Pharos din fața țărmului Alexandriei se afla cea de-a șaptea minune a Antichității, un far înalt de 135 metri, în vârful căruia se găsea statuia zeului Poseidon, înaltă de șapte metri. Celebra bibliotecă din Alexandria, cea mai mare din Antichitate, cuprindea 900.000 de pergamente. Orașul a adunat mulțimi de filosofi, matematicieni, poeți și medici. În Alexandria s-au pus bazele calendarului iulian și ale geometriei moderne, au apărut cultul lui Serapis, hermetismul, neoplatonismul, neopitagorismul, iudaismul elenistic, secta therapeuților, creștinismul și gnosticismul. Deoarece era nu doar cel mai mare centru elenistic din lume, ci și casa celei mai mari comunități evreiești, tot în Alexandria au fost traduse pentru prima oară scripturile evreilor în limba greacă, numite Septuaginta. În capitala Egiptului ptolemeic au trăit învățați precum matematicianul Euklides (cel supranumit „Tatăl geometriei”), matematicianul Diophantus (numit și „Tatăl algebrei”), Hypatia (filosoafă, matematiciană și astronoamă, considerată „Mama algebrei”), filosoful Philon (inventatorul creștinismului), filosoful Ammonius (unul dintre fondatorii neoplatonismului), istoricul roman Appianus, inventatorul și matematicianul Ktesibios, matematicianul Heron, doctorul Herophilos (considerat primul anatomist din lume), filosoful Isidoros (unul dintre ultimii adepți ai neoplatonismului), matematicianul și astronomul Menelaos (care a dat numele unui crater lunar), filosoful creștin Nemesius (autorul tratatului De Natura Hominis), Pappus (unul dintre ultimii mari matematicieni greci ai Antichității), teologul Origenes Adamantios (unul dintre părinții bisericii creștine), Klaudios Ptolemaios (matematician, astrolog, astronom și geograf) sau matematicianul Theon (tatăl Hypatiei).
În urma numeroaselor combinări ale sistemelor filosofice și religioase a apărut în Alexandria și gnosticismul, format din îmbinarea neoplatonismului, creștinismului și învățăturilor therapeuților. Gnosticismul, a cărui denumire provine din cuvântul grecesc „gnosis” („cunoaștere”), nu reprezintă un sistem unitar, fiind format dintr-o varietate de sisteme de credințe generalizat unite în ideea că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un demiurg imperfect, identificat cu Yahweh, dumnezeul Vechiului Testament. Principalii lideri ai curentelor gnostice au fost Valentinus, Kirinthos, Markion, Karpokrates și Basilides, care au trăit în secolul al II-lea al erei noastre. Nefiind satisfăcuți de explicațiile creștinismului cu privire la natura umană ori la existența răului, ei au afirmat că Iesous a avut, în afară de învățătura exoterică, împărtășită tuturor celor care îl ascultau, și o doctrină ezoterică, secretă, pe care a oferit-o doar apostolilor săi. Pentru ei, acea doctrină secretă, „gnosis”, este adevărata esență a creștinismului. Biserica creștină nu a putut accepta respingerea învățăturilor ei, drept pentru care a catalogat ca eretice toate școlile de inspirație gnostică. În secolul al IV-lea, gnosticismul a fost eradicat în partea europeană a Imperiului Roman, învățătorii lui fiind exilați iar cărțile sale distruse. Au mai supraviețuit marcioniții în Siria până în secolul al V-lea, audienii până în secolul al VIII-lea în Siria, Irak și Iran, maniheii în China până în secolul al XV-lea și mandeenii din Irak și Iran până în prezent.
Acuzațiile pe care le-a adus Biserica gnosticilor sunt cele enumerate în secolul al II-lea de Irenaeus, episcopul Lyonului:
– Respingerea dumnezeului vetero-testamentar. – Asumpția că Universul a fost creat de îngerii răi sau de o putere inferioară. – Învățături hristologice false. – Practici magice ale adepților. – Idolatria și alte forme de imoralitate practicate de adepții ereziilor. – Pretenția adepților că au fost eliberați de ascultarea față de îngerii răi sau față de Demiurgul creator.
Cea mai mare parte a scrierilor gnostice s-a pierdut în timp, fiind distrusă de fanatismul creștin. Timp de multe secole, majoritatea informațiilor care au supraviețuit au fost doar cele menționate în Adversus Haereses („Împotriva ereziilor”) de Irenaeus Sirianul, un scriitor bisericesc timpuriu, părinte al Bisericii, episcop de Lyon și apologet, considerat sfânt atât de catolici, cât și de ortodocși. Lucrarea sa în cinci volume a reprezentat o combatere detaliată a gnosticismului, în special a sistemului gnosticului Valentinus, care reprezenta o amenințare serioasă la adresa creștinismului tradițional. Cunoștințele gnosticilor au reieșit la lumină odată cu descoperirea în 1773 a cărții Pistis Sophia și în 1945 a bibliotecii gnostice de la Nag Hammadi (din Egiptul Superior), formată din 13 cărți care conțin 50 de texte. Traducerea lor completă s-a încheiat în anii 1970. Abia din acel moment omenirea a putut să-și facă o imagine cât mai clară despre învățătura secretă a gnosticilor, acea „gnosis” împărtășită doar aleșilor. Deși, după cum nota Irenaeus, „aceștia ne spun că această cunoaștere nu poate fi prezentată în chip deschis, întrucât nu toți sunt în stare să o primească, căci a fost revelată în chip mistic de către Mântuitorul prin pilde, către cei vrednici să o înțeleagă”. Cu toate acestea, Iesous spunea în Evanghelia lui Thomas, descoperită la Nag Hammadi: „Și nimic nu este tăinuit încât să nu fie descoperit și nimic nu este acoperit, care în cele din urmă să nu fie descoperit” și „Cunoaște ce se găsește înaintea feței tale și atunci ce este tăinuit de tine se va descoperi. Căci nu este nimic tainic care să nu fie descoperit”.
În Adversus Haerses, Irinaeus prezintă părerile gnosticilor despre apariția eonilor, niște entități energetice, într-o lume imaterială. Referindu-se la gnosticii valentieni, el scria: „Ei spun că în nevăzutele și inefabilele înălțimi există un Eon preexistent pe care l-au numit Proarkhe, Propator și Bythos, care este descris ca inefabil și incomprehensibil.
Etern și nenăscut, el rămâne de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani într-o profundă liniște și tăcere. El este acolo împreună cu Ennoia, pe care ei au denumit-o Kharis și Sige (har și tăcere). La sfârșit, acest Bythos a determinat trimiterea din sine a tuturor lucrurilor, și a pus ceea ce a produs în Tăcere (Sige), întocmai cum o sămânță este pusă în pântec. Ea atunci și-a primit sămânța și a rămas grea, născând Nous-ul, care a fost egal și asemănător cu cel care l-a produs, și el singur a putut să cuprindă măreția Tatălui. Pe acest Nous l-au numit Monogenes, și Tatăl, și începutul tuturor lucrurilor. Odată cu el a fost produsă și Aletheia, iar acestea patru au constituit întâi-născuta Tetradă pitagoreică, pe care ei au desemnat-o ca fiind rădăcina tuturor lucrurilor. Și acestea sunt întâiul Bythos și Sige, și apoi Nous și Aletheia. Monogenes, înțelegând de ce a fost făcut, și-a trimis Logos-ul și Zoe, devenind Tatăl a tot ce a existat după el (…) Logos și Zoe, după ce au făcut Anthropos și Ekklesia, au mai adus întru existență alți zece Eoni: Bythios și Mixis, Ageratos și Henosis, Autophues și Hedone, Akinetos și Synkrasis, Monogenes și Makaria (…) Anthropos și Ekklesia au mai făcut alți doisprezece Eoni: Parakletis și Pistis, Patrikos și Elpis, Metrikos și Agape, Ainos și Sinesis, Ekklesiastikos și Makariotes, Theletos și Sophia”. În gnosticismul valentian, întâia entitate masculină emanată de Tatăl este singura care îl cunoaște: „aceștia mai spun că Propator a fost cunoscut doar de Monogenes, care a fost generat din El, adică doar de către Intelect, întrucât tuturor celelalte le este nevăzut și necuprins. Și tot în acord cu asumțiile lor, doar Nous-ul și-a găsit plăcere în contemplarea Tatălui”. Astfel, Nous sau Intelectul a devenit mediatorul dintre Tată și restul eonilor. După Irenaeus, Pleroma eonilor (totalitatea entităților divine) este treimică, fiind împărțită într-o Ogdoadă (care implică nivelul noetic, al gândirii), o Decadă (nivelul pneumatic) și o Duodecadă (nivelul sufletesc). „Secundus afirmă că Ogdoada primară constă dintr-o tetradă de dreapta și o tetradă de stânga și învață că una dintre acestea este numită Lumina, iar cealaltă Întunericul”, mai scria Irenaeus. Sistemul valentianului Secundus, la care se referea episcopul Lyonului, era inspirat din pitagoreism.
După Irenaeus, gnosticii setieni considerau că o primă lumină, „binecuvântată, nestricăcioasă și infinită”, era Tatăl a toate și Întâiul Om. Ennoia sa a ieșit din el, a făcut un fiu, iar acesta este Fiul Omului, al doilea Om. Mai jos de ei este Duhul Sfânt iar sub el elementele sunt separate unele de altele: apa, întunericul, adâncul, haosul. Deasupra lor a fost născut Duhul Sfânt, numit și Întâia Femeie. Primii Oameni s-au bucurat de frumusețea ei și i-au dat lumină, născând prin ea o lumină nestricăcioasă, pe Khristos („Cel uns”), numit și „Cel-de-trei-ori-bărbat”, fiul primilor Oameni și al Duhului Sfânt. Ea a devenit fierbinte în partea stângă, Khristos aparținând părții drepte. Puterea care a emanat din femeie prin acea fierbințeală a fost stropită cu lumină și a căzut din locul pe care îl avea, dar posedând încă acea picătură de lumină. A fost numită Sinistra, Prunicus, Sophia și „bărbat-femeie”. În Evanghelia lui Philippos, Duhul Sfânt este identificat cu Sophia, eon care generează principiul feminin numit Achamoth. În ebraică, cuvântul „duh” este de gen feminin.
În Evanghelia Egiptenilor, descoperită la Nag Hammadi, Autogenes este „Eonul eonilor”, „Tatăl neproclamat”, „Cel prin sine născut”, „Străinul”, „Adevăratul eon” și „Marele spirit invizibil”. Din tăcerea sa vie au emanat trei puteri: Tatăl, Mama (numită „feciorelnica Barbelon”) și Fiul. La fel ca în restul scrierilor gnostice, eonii s-au înmulțit iar „întreaga pleromă a luminilor era foarte mulțumită”. După 5000 de ani, când marea lumină Eleleth a hotărât să domnească cineva peste Haos și peste Hades (lumea de dincolo), Sophia a venit ca un nor și i-a creat pe Sakla și Nebruel. Aceștia i-au născut pe cei 12 îngeri slujitori, care domnesc peste Hades și peste Haos: Athoth, Harmas (numit și „Ochiul focului”), Galia, Yobel, Adonais (sau Sabaoth), Kain (pe care marile neamuri ale oamenilor l-au numit „Soarele”), Abel, Akiressina, Yubel, Harmupiael, Archir-Adonim și Belias.
Decodificând învățăturile gnosticilor, care într-adevăr par a nu fi adresate omului de rând, putem spune că într-o lume imaterială sau „în nevăzutele și inefabilele înălțimi” exista un eon, o primă lumină „binecuvântată, nestricăcioasă și infinită”, o entitate energetică numită Autogenes, „Cel prin sine născut”, „Adevăratul eon” și „Eonul eonilor”, „Marele spirit invizibil” considerat „etern și nenăscut”, „inefabil și incomprehensibil”, care a stat „de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani într-o profundă liniște și tăcere”. La un moment dat, din motive necunoscute, această ființă androgină s-a divizat, energia sa feminină devenind o nouă entitate, numită Ennoia („Ideea”), Kharis („Harul”), Sige („Tăcerea”) sau Mama, iar cea masculină – eonul numit Proarkhe, Propator ori Bythos („Profunzimea”), „Tatăl a toate” și „Întâiul Om”. De ce a ales să se divizeze? Pentru a putea da naștere altor eoni. Ca formă de energie atât masculină, cât și feminină, nu putea concepe singur. Tot ce putea face era să-și separe cele două laturi, care doar astfel puteau crea. Ceea ce s-a și întâmplat, după spusele gnosticilor. Bythos / Propator s-a unit cu Kharis / Sige, dându-i naștere lui Nous („Intelectul”), Monogenes („Unicul născut”) sau Fiul. Tatăl a fost considerat Dumnezeu Tatăl al creștinismului clasic, Mama – Duhul Sfânt, iar Fiul, Khristos, cel care a intrat în trupul tâmplarului Iesous, numit Seth de gnosticii setieni. Pentru ca Fiul să poată procrea, la rândul său, Bythos și Kharis i-au născut o pereche, pe Aletheia („Adevărul”). Cu ea, Nous / Monogenes i-a făcut pe Logos („Cuvântul”) și pe Zoe („Viața”). Mult mai productivi decât strămoșii lor, aceștia au avut 12 copii. Primii au fost Anthropos („Omul”) și Ekklesia („Biserica”), cu ei completându-se Ogdoada. Apoi, Logos și Zoe au creat Decada, formată din perechile Bythios („Adâncimea”) – Mixis („Amestecarea”), Ageratos („Neînbătrânirea”) – Henosis („Uniunea”), Autophues („Existența proprie”) – Hedone („Plăcerea”), Akinetos („Imobilul”) – Synkrasis („Amestecarea”) și Monogenes („Unicul născut”) – Makaria („Fericirea”). Anthropos și Ekklesia nu s-au lăsat mai prejos și au dat naștere Duodecadei, adică unui grup format din șase perechi de eoni: Parakletis („Comfortul”) – Pistis („Credința”), Patrikos („Paternalul”) – Elpis („Speranța”), Metrikos („Maternul”) – Agape („Iubirea”), Ainos („Lauda”) – Sinesis („Înțelegerea”), Ekklesiastikos („Bisericescul”) – Makariotes („Bucuria”) și Theletos („Dorința”) – Sophia („Înțelepciunea”). În învățăturile altor secte gnostice unele nume diferă, ba chiar și numărul eonilor. Însă nu contează prea mult numele acestor entități sau numărul lor exact, ci doar cele ale personajelor principale.
Ce sunt acești eoni? Scris „aeon” în latină și „aion” în greacă, cuvântul însemna la origine „viață”, „forță vitală”, „ființă”, „generație” sau „perioadă de timp”, fiind tradus mai apoi ca „eră” ori „etern”. În geologie, cosmologie și astronomie este folosit pentru a desemna o perioadă de timp formată din miliarde de ani, însă la modul general se referă la o perioadă de timp foarte lungă și nedefinită. În religia olimpiană, Aion era zeul timpului și al eternității. Filosoful Platon a folosit acest cuvânt pentru a desemna lumea eternă a ideilor, care există în spatele lumii materiale. Pentru gnostici, toți eonii sunt emanații ale primului, Autogenes, ființe imateriale eterne și chiar idei. Pentru gnosticii marcosieni, eonii sunt numere și sunete. Ținând cont de numele lor (Profunzimea, Tăcerea, Cuvântul, Adevărul, Înțelepciunea, etc.), care îi reprezintă, putem considera eonii a fi principii. Cele 9 entități cu care lua legătura în mod constant grupul Lab 9, condus de Andrija Puharich, spuneau că sunt „Cele 9 Principii ale Domnului”, Elohim ai evreilor și eonii gnosticilor. Idei, principii, numere, sunete, emanații… Aceste catalogări nu ne ajută prea mult în încercarea de a le defini. Sunt considerați emanații ale primului eon, care pentru gnostici era o lumină „binecuvântată, nestricăcioasă și infinită”. Prin urmare, putem presupune că sunt entități imateriale, forme de energie pozitivă, unii masculini și alții feminini, indistructibili, cu o durată de viață infinită. Nu putem ști ce fel de energie este cea din care sunt formați, despre care știm doar că este pozitivă (eonul din care au emanat era considerat o „lumină”), dar îi putem numi „spirite” în lipsa detaliilor suplimentare despre natura lor. Ceea ce tot nu ar fi satisfăcător. Este posibil să existe aceste spirite, numite „eoni” de gnostici? Am văzut că zeii antici și extratereștrii de astăzi sunt entități eterice, provenite dintr-o lume imaterială, prin urmare existența eonilor pare a fi posibilă.
Totul părea perfect în acea lume a eonilor, în care nu se întâmpla nimic palpitant, până într-o zi… În Adversus Haereses (Cartea I, 2:1-3), Irenaeus scria că „Sophia s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos. Această patimă s-a născut mai întâi printre cei care erau uniți cu Nous și Aletheia, dar a trecut prin pângărirea acestui eon degenerat, care a săvârșit nelegiuire sub motivul iubirii, dar aceasta a fost de fapt o influență a nesocotinței, căci ea nu a avut, precum Nous-ul, o comuniune cu desăvârșitul Tată. Patima ei a stat în aceea că a căutat să cerceteze natura Tatălui, căci ea a dorit, cum spun ei, să cuprindă măreția Tatălui. Atunci ea nu a putut să-și atingă sfârșitul, căci era cu neputință, s-a trezit prinsă într-o agonie a minții, întrucât din pricina adâncului și datorită naturii de necercetat a Tatălui, și datorită dragostei ce s-a născut în ea, a fost aruncată înapoi spre sine, și a fost în primejdie să fie absorbită de măreția lui Deus și dizolvată în esența sa absolută, până a întâlnit puterea care sprijinea toate lucrurile, și a ținut-o în afara inefabilei măreții. Această putere ei au numit-o Horos, prin care ei spun că ea a fost restrânsă și susținută (…) și neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl. Dar alții dintre ei descriu dorința și restaurarea Sophiei astfel: ei spun că stând ea într-o imposibilă așteptare, a adus întru ființă o substanță amorfă, pe care a putut să o producă prin firea sa feminină”. Ca pedeapsă, Sophia a fost exilată din acea lume a luminii într-un loc al întunericului și goliciunii. „Dorințele ei au fost substanța materiei din care s-a format lumea. Datorită dorinței ei de întoarcere la cel care i-a dat viață, orice suflet aparține acestei lumi, și chiar Demiurgul de aici a originat. Toate lucrurile și-au avut începutul în teamă și tristețe. Din lacrimile ei s-a format o natură lichidă, din zâmbetul ei toate sunt lucitoare și din supărarea și uimirea ei s-au făcut toate elementele corporale ale lumii” (Cartea I, 4:2). În Evanghelia Adevărului, Totalitatea (Sophia) l-a căutat pe cel din care a emanat (Bythos / Propator). Necunoscându-l, au apărut tulburarea și teama, iar Greșeala a creat materia. Uitarea Greșelii, care nu a fost dezvăluită, nu a venit de la Tatăl, de la el venind Cunoașterea („gnosis”), ca Uitarea să dispară. Uitarea a venit în existență din cauză că Tatăl nu a fost cunoscut, Cunoașterea fiind Khristos, pe care Greșeala l-a prigonit. În Evanghelia lui Philippos se spune că „Universul a venit întru existență din pricina unei greșeli. Căci cel care l-a creat a vrut să-l facă nestricăcios și nemuritor. Dar el nu a izbutit să-și împlinească dorința”. Pentru gnosticii setieni, Sophia s-a pogorât în ape și și-a luat pentru sine un trup, apele reprezentând vidul sau haosul primordial, numit adesea „ocean” de antici. Toate lucrurile se grăbeau să se lipească de acea picătură de lumină iar când Sophia a zămislit o dorință pentru lumina de deasupra, și-a părăsit trupul și a devenit liberă. Unele secte gnostice considerau un alt eon vinovat pentru apariția materiei, însă majoritatea au ales-o pe Sophia, ultimul dintre cei 24 sau 30 de eoni care formau Pleroma gnostică.
Aceste relatări nu fac decât să ne bage mai mult în ceață, ceea ce este absolut firesc, ținând cont că învățăturile gnostice erau rezervate doar inițiaților, nicidecum publicului larg. Drept pentru care este nevoie să le decodificăm și de această dată. De ce a fost exilată Sophia? Ei bine, răspunsul nu este atât de dificil pe cât pare.
Conform învățăturilor gnosticilor, eonii erau împărțiți în două categorii, masculini și feminini, fiind capabili să se înmulțească. Primul eon, care conținea ambele genuri, s-a divizat astfel încât să poată procrea. Bythos / Propator / Proarkhe s-a unit cu Sige / Ennoia / Kharis și au dat naștere perechii Nous / Monogenes – Aletheia. Care, la rândul lor, au dat naștere unei alte perechi, care și ea s-a înmulțit, și așa mai departe, până s-a ajuns la o Ogdoadă, o Decadă și o Duodecadă de eoni. Cum se poate realiza înmulțirea unor entități imateriale? Fiind ființe energetice, nu au formă. Însă ne-ar ajuta să înțelegem imaginându-ne că au o formă sferică, exact forma pe care susțin ocultiștii și spiritiștii că o au spiritele în lumea materială. Așadar, ne putem închipui că fiecare eon era un glob energetic, luminos. Pentru a se înmulți, fiecare sferă energetică se unea cu perechea ei parțial, nicidecum total. În porțiunea comună ambelor sfere se amestecau cele două energii, masculină și feminină, amestecul transformându-se, la rândul lui, într-o nouă pereche de eoni (în care, la fel ca în cazul părinților, energia masculină era separată de cea feminină). După „naștere”, fiecare eon – sferă devenea mai mic, ținând cont că o parte din energia din care era format s-a transferat în cea a urmașilor săi. Copiii nu se rupeau de părinți, cu toții fiind interconectați, devenind astfel emanații ale eonului primordial, Autogenes, fiecare cu conștiință și personalitate proprie. Chiar dacă Pleroma gnosticilor era formată doar din perechi, cu toții fiind capabili să se înmulțească cel puțin la nivel teoretic, observăm că doar primii opt, care formau Ogdoada, au reușit acest lucru. Decada creată de Logos și Zoe și Duodecada născută de Anthropos și Ekklesia nu au conceput niciun eon. De ce? Nu erau capabili, din cauza depărtării de eonul primordial, ori nu știau ce au de făcut?
În Adversus Haereses (Cartea I, 2:1), episcopul Irenaeus scria că „Sophia s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos. Această patimă s-a născut mai întâi printre cei care erau uniți cu Nous și Aletheia, dar a trecut prin pângărirea acestui eon degenerat, care a săvârșit nelegiuire sub motivul iubirii, dar aceasta a fost de fapt o influență a nesocotinței, căci ea nu a avut, precum Nous-ul, o comuniune cu desăvârșitul Tată”. Din această afirmație înțelegem că Sophia și-a dorit să procreeze și ea, motiv pentru care „s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos”. Însă nu era capabilă de așa ceva, la fel ca restul perechilor din Decadă și Duodecadă, din cauza distanței față de Tată: „ea nu a avut, precum Nous-ul, o comuniune cu desăvârșitul Tată”. Ceea ce înseamnă că legătura dintre eoni și Tatăl lor era mai puternică sau mai slabă în funcție de distanța lor față de sursă, Ogdoada fiind capabilă să procreeze deoarece se afla în imediata lui vecinătate, spre deosebire de Decadă și de Duodecadă. Fiind ultimul eon, Sophia se afla la cea mai mare distanță, conexiunea dintre ea și Bythos / Propator / Proarkhe fiind mult mai slabă decât în cazul celorlalți. Însă Sophia ori nu a știut acest lucru, ori nu a vrut să știe, ea fiind hotărâtă să se înmulțească. Care a fost acea „nelegiuire sub motivul iubirii” sau „influență a nesocotinței”, care l-a determinat pe Irenaeus să o numească „eon degenerat”? A încercat să procreeze („s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos”) prin metoda descrisă mai sus, însă lucrurile nu au ieșit așa cum se aștepta. Neavând capacitatea de a se înmulți, atunci când s-a unit cu Theletos, Sophia l-a absorbit. Asimilându-și perechea, care a ajuns parte din ea, Sophia a devenit mai puternică, cantitatea de energie care o constituia dublându-se. Mai mult, ea a devenit din acel moment compusă și din energie masculină, nu doar din cea feminină. Pare o idee îndrăzneață însă, dacă un eon androgin se poate diviza în doi diferiți, unul masculin și unul feminin, putem considera că acest proces funcționează și invers. Gnosticii setieni o numeau pe Sophia și Sinistra („Stânga”) sau „bărbat-femeie”, ultimul epitet subliniindu-i natura androgină căpătată în urma asimilării perechii sale, Theletos („Dorința”). Acest eșec nu a descurajat-o, ci dimpotrivă. Fiind de două ori mai puternică și împinsă de dorința care făcea parte la propriu din ea, cea numită „Înțelepciunea” a ajuns la concluzia că visul ei de a procrea se poate îndeplini doar prin împerecherea cu Tatăl, sursa vieții în Univers. Însă nici de această dată lucrurile nu au stat cum și-a dorit pentru că, după cum se spune din bătrâni, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. „Patima ei a stat în aceea că a căutat să cerceteze natura Tatălui, căci ea a dorit, cum spun ei, să cuprindă măreția Tatălui”, scria Irenaeus. Să o cuprindă precum pe cea a perechii ei, ceea ce s-a dovedit a fi imposibil în acest caz. „Atunci ea nu a putut să-și atingă sfârșitul, căci era cu neputință, s-a trezit prinsă într-o agonie a minții, întrucât din pricina adâncului și datorită naturii de necercetat a Tatălui, și datorită dragostei ce s-a născut în ea, a fost aruncată înapoi spre sine, și a fost în primejdie să fie absorbită de măreția lui Deus și dizolvată în esența sa absolută, până a întâlnit puterea care sprijinea toate lucrurile, și a ținut-o în afara inefabilei măreții. Această putere ei au numit-o Horos, prin care ei spun că ea a fost restrânsă și susținută”. Așadar Sophia era pe punctul de a fi absorbită de Bythos „și dizolvată în esența sa absolută”, la fel cum a pățit Theletos, însă a fost salvată de eonul Horos, despre care nu se știu multe. În variantele mai vechi ale mitului, Horos (care poartă numele atribuit de greci zeului egiptean Haru) era un eon deja existent; abia în relatările ulterioare a devenit unul generat cu acea ocazie la rugămintea celorlalți eoni, care l-au implorat pe Tată să înlăture pericolul care îi păștea pe toți. Irenaeus susținea că eonul care a salvat Universul și a legat-o pe Sophia era numit Horos pentru rolul său de separator și Stauros („Crucea”) pentru funcția sa de stabilizare. Numele Stauros i-a făcut pe unii gnostici să îl identifice cu Khristos, ceea ce îl echivalează cu al treilea eon, Nous / Monogenes sau Fiul. Dacă în această versiune Horos / Nous este cel care a înlănțuit-o pe Sophia în lumea materială, pentru alții „stând ea într-o imposibilă așteptare, a adus întru ființă o substanță amorfă, pe care a putut să o producă prin firea sa feminină”, iar „dorințele ei au fost substanța materiei din care s-a format lumea (…) Din lacrimile ei s-a format o natură lichidă, din zâmbetul ei toate sunt lucitoare și din supărarea și uimirea ei s-au făcut toate elementele corporale ale lumii”, după cum afirma Irenaeus, care completa: „astfel, după aceștia, trei tipuri de existență au fost constituite: primul, din pasiuni, care este materia; al doilea, din conversie, care era sufletesc; iar al treilea, cel care era pneumatic”.
Pistis Sophia prezintă o ipoteză identică, povestită de Iesous discipolilor săi: „Pe când Pistis Sophia se afla în al treisprezecelea eon, în tărâmul tuturor fraților ei nevăzuți – adică, cele douăzeci și patru de emanații ale marelui nevăzut -, s-a întâmplat ca din porunca Primului Mister, Pistis Sophia a privit către înalt. Văzu lumina vălului Comorii Luminii și dori să se ducă în locul acela. Și ea încetă să mai săvârșească misterul celui de-al treisprezecelea eon și proslăvi lumina din înalt, pe care o văzuse în lumina vălului Comorii Luminii. Pe când ea proslăvea tărâmul din înalt, toți arhonții din cei doisprezece eoni aflați dedesubt au dușmănit-o pentru că ea încetase misterele lor, și fiindcă voia să meargă în înalt și să fie deasupra tuturor. Din pricina aceasta s-au mâniat ei pe ea și au dușmănit-o. Iar marele Authades cu puterea întreită – adică cea de-a treia putere întreită aflată în cel de-al treisprezecelea eon, care s-a răzvrătit – nu a emanat tot ceea ce era purificat din puterea sa lăuntrică, și nu a dat nici ceea ce era purificat din a sa lumină în vremea în care arhonții și-au dat purificarea lor, și el și-a dorit să fie stăpân peste întreg eonul al treisprezecelea și peste cele de sub el. Pe când arhonții celor doisprezece eoni erau mânioși pe Pistis Sophia, care este deasupra lor, și o dușmăneau foarte tare, marele Authades cu puterea întreită, despre care v-am spus, s-a alăturat și el arhonților celor doisprezece eoni, și era și el mânios pe Pistis Sophia și o dușmănea foarte tare, fiindcă ea s-a gândit să meargă spre lumina aflată deasupra lui. Și el a emanat din el însuși o mare putere cu chip de leu. Iar din materia ce se afla în el a emanat o mulțime de emanații materiale. Și el le-a trimis în tărâmurile de dedesubt, în părțile Haosului, pentru ca acolo să o urmărească pe Pistis Sophia și să ia puterea din ea – pentru că ea s-a gândit să se ducă în înaltul care se află deasupra tuturor, și pentru că a încetat să mai săvârșească misterul lor, rămânând îndurerată și căutând lumina pe care o văzuse. Iar arhonții care continuau sau stăruiau în săvârșirea misterului o dușmăneau. Și toate străjile care se aflau la porțile eonilor o dușmăneau. Apoi, din porunca Primei Porunci, marele Authades cu puterea întreită, care este una din cele trei puteri întreite, a prigonit-o pe Sophia în cel de-al treisprezecelea eon – pentru ca ea să privească către părțile de jos, și ca în acel tărâm să vadă puterea sa de lumină ce are chip de leu, și să râvnească aceasta, și să meargă în acel tărâm pentru ca lumina ei să fie luată de la ea. După aceea, ea se uită dedesubt și văzu puterea sa de lumină în părțile de dedesubt; și ea nu știu că aceasta este a lui Authades cu puterea întreită, ci a crezut că era de la lumina pe care o văzuse de la început în înalt, ce se trăgea din vălul Comorii Luminii. Și cugetă în sinea ei: «Mă voi duce în tărâmul acela fără perechea mea, și voi lua lumina, și voi crea pentru mine din ea eoni de lumină, pentru ca eu să pot merge la Lumina luminilor, care este cea mai înaltă din înalt»” (capitolul 30). Observăm că în această scriere gnostică eonii sunt numiți „arhonți”, în timp ce cuvântul „eoni” desemnează lumile în care locuiau entitățile eterice. „Gândind acestea, ieși din tărâmul ei, al treisprezecelea eon, și se duse în cei doisprezece eoni. Arhonții eonilor o prigoniră și se mâniară pe ea, fiindcă ea se gândea să aibă măreție. Și ea ieși și din cei doisprezece eoni și ajunse în tărâmurile Haosului (vidul în care a apărut Universul material – n.a.) și se apropie de puterea de lumină cu chip de leu pentru a o înghiți. Dar toate emanațiile materiale ale lui Authades o împresurară, iar marea putere de lumină cu chip de leu înghiți toate puterile de lumină din Sophia. Și purificară lumina ei și o înghițiră, iar materia ei fu aruncată în Haos. În Haos se afla un arhonte cu chip de leu, din care jumătate era foc și jumătate întuneric, adică Ialdabaoth, de care v-am vorbit de multe ori. Când se petrecură acestea, Sophia ajunse să fie tare vlăguită, iar acea putere cu chip de leu începu să ia de la Sophia toate puterile de lumină. Și toate puterile materiale ale lui Authades o înconjurară pe Sophia în același timp și o asupriră” (Capitolul 31). Nu știm cine este Authades, care i-a întins Sophiei o capcană pentru a o închide în materie, însă pare a fi vorba despre Horos, cel care a înlănțuit-o în alte mituri gnostice, adică tot Nous / Monogenes sau Fiul. Autorul îl numește „marele Authades cu puterea întreită, care este una din cele trei puteri întreite”, ceea ce ne duce cu gândul la epitetul „cel de trei ori bărbat”, aplicat de gnosticii setieni lui Seth sau Khristos, adică același Fiu. „Și Pistis Sophia strigă foarte tare, strigă la Lumina luminilor pe care o văzuse de la început, în care avea credință și rosti această căință, vorbind astfel…” (Capitolul 32). Însă Tatăl o ignora complet, lăsând-o închisă în materia pe care o considerăm a fi Universul nostru.
Deși creștinismul a scos gnosticismul în afara legii, a preluat povestea exilului Sophiei și i-a atribuit-o îngerului inventat Lucifer. La fel ca eonul rebel, Lucifer era o entitate care a plănuit să-și detroneze tatăl, conducătorul Universului. După o luptă cu unul dintre frații săi, Mikhael, îngerul răzvrătit a fost aruncat din cer și exilat pe Pământ. Unii cercetători au observat că îngerii creștinismului sunt copii fidele ale eonilor gnosticilor. Alții au ajuns la concluzia că Mikhael și Khristos sunt una și aceeași entitate, iar în miturile gnosticilor, Authades / Horos / Nous / Monogenes / Khristos este cel care a alungat-o pe Sophia din lumea celestă, închizând-o în cea materială. Cum Lucifer și povestea sa nu se găsesc în folclorul ebraic, pe care își bazează doctrina creștinismul, povestea îngerului rebel nu poate fi copiată decât din gnosticim, adică născută în misticismul Alexandriei. Ceea ce se observă cu ușurință, de altfel.
Cum a fost închisă Sophia în materie? În Pistis Sophia, când încerca să ajungă la Tatăl, ea a fost înșelată și condusă în Haos, acolo unde Authades a emanat materie care a înconjurat-o și a înlănțuit-o. Cum a reușit să facă asta? Universul este format doar din energii cu frecvențe și vibrații diverse, după cum susținea fizicianul Nikola Tesla, iar „materia este energie condensată la o vibrație joasă”, așa cum afirma satiristul american Bill Hicks. Prin urmare, înțelegem că Authades / Horos / Nous și-a condensat o parte din energia proprie la o vibrație joasă, dând naștere unui corp material pentru Sophia, numit de gnostici și „temnița formelor plăsmuite”. În Adversus Haereses, episcopul Irenaeus nota: „stând ea într-o imposibilă așteptare, a adus întru ființă o substanță amorfă, pe care a putut să o producă prin firea sa feminină”, iar „dorințele ei au fost substanța materiei din care s-a format lumea (…) Din lacrimile ei s-a format o natură lichidă, din zâmbetul ei toate sunt lucitoare și din supărarea și uimirea ei s-au făcut toate elementele corporale ale lumii”, de unde înțelegem că pentru restul materiei din Universul sensibil a fost condensată la o vibrație joasă o parte din energia Sophiei. Pistis Sophia descrie în capitolul 31 modul în care a avut loc această operațiune: „marea putere de lumină cu chip de leu înghiți toate puterile de lumină din Sophia. Și purificară lumina ei și o înghițiră, iar materia ei fu aruncată în Haos (…) Când se petrecură acestea, Sophia ajunse să fie tare vlăguită, iar acea putere cu chip de leu începu să ia de la Sophia toate puterile de lumină”. Bineînțeles că Sophia „ajunse să fie tare vlăguită” din moment ce o mare parte din ea, mai precis din energia care o forma, i-a fost înlăturată și transformată într-o închisoare materială. Ba chiar spunea în capitolul 32: „puterea mea a început să se micșoreze în mine. Și îmi lipsește lumina”. Această pedeapsă a avut fără doar și poate rolul de a-i limita puterea; dacă ar fi fost lăsată în pace, ea ar fi putut încerca din nou să-și atace Tatăl, ceea ce ar fi putut da naștere unei catastrofe universale. Kabbalah sugerează că a avut loc deja un dezechilibru universal; „recipientele” care aveau rolul de a susține mult prea puternicele emanații divine au fost distruse, ceea ce a provocat haos și o ruptură în Univers, care s-a împărțit în două lumi: cea materială și cea spirituală. Însă avem parte de o exagerare evidentă, ținând cont că ipoteza evreiască nu are acoperire în nicio altă cultură a lumii, unde catastrofa a fost împiedicată la timp prin exilarea Sophiei.
Se potrivește povestea gnosticilor cu părerea oamenilor de știință despre geneza Universului? Surprinzător, da. Pentru cosmologi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, în vidul primordial a apărut un punct de o natură specială, fără dimensiuni dar cu energie infinită, care a ieșit din starea de singularitate și și-a manifestat uriașa energie printr-o explozie de proporții colosale, care continuă și astăzi. Ceea ce a făcut respectivul punct să iasă din starea de singularitate a fost o vibrație venită de niciunde, la fel ca punctul de natură specială. Acel punct adimensional și cu energie infinită ar putea fi capcana întinsă de Authades Sophiei, adică „puterea de lumină cu chip de leu” care a atras-o în vid / haos. În momentul în care ea a ajuns lângă „puterea de lumină cu chip de leu pentru a o înghiți”, el a trimis vibrația care a provocat Big Bang-ul, care nu a fost o explozie în adevăratul sens al cuvântului; pur și simplu, emanațiile lui Authades au început să se transforme în materie în jurul ei. Cosmologii spun că imediat după Big Bang Universul a fost conținut într-o sferă de mărime subnucleară, de numai 10-33 centimetri diametru, oul cosmic din care a apărut lumea, prezent în miturile multor popoare. Pistis Sophia explică sfera / oul cosmic de după „explozie”, afirmând că „toate emanațiile materiale ale lui Authades o împresurară, iar marea putere de lumină cu chip de leu înghiți toate puterile de lumină din Sophia”. Apoi, conform teoriei inflației, emisă în 1980 de profesorul Alan Guth, într-o fracțiune de secundă Universul s-a extins brusc, lăsând totul perfect neted și uniform. În cartea gnostică, emanațiile lui Authades „purificară lumina ei și o înghițiră, iar materia ei fu aruncată în Haos”. Însă cosmologii cred că Universul material se extinde încontinuu, ceea ce contrazice ipoteza gnosticilor. Am văzut că materia a fost creată din energia Sophiei; pentru ca materia să apară încontinuu, după atâtea miliarde de ani, ar trebui ca Sophia să fie formată dintr-o imensă cantitate de energie, care nu s-a consumat complet în acest timp îndelungat. Pentru gnostici, Sophia a fost salvată înainte de a se transforma complet în materie, ceea ce înseamnă că extinderea Universului s-a oprit la un moment dat. Iar dacă lumea materială a fost creată ca închisoare a unui singur eon, imensitatea Universului prezentat de cosmologi nu are sens. Astfel încât pare mai logică ipoteza prezentată în capitolul precedent, care spune că Universul material nu este decât sistemul nostru solar, închis într-o sferă formată din heliosferă și din Norul lui Oort, restul galaxiilor fiind doar proiecții holografice. Ce rost ar avea iluzia unui Univers enorm? Fără îndoială, rolul ei ar fi de a descuraja o eventuală încercare de întoarcere acasă a Sophiei și a celorlalți închiși alături de ea. Pentru ca iluzia să poată avea succes, ar fi necesar ca toate entitățile prizoniere în materie să uite adevărata lor natură și lumea din care provin. Gnosticii chiar vorbeau despre „Uitarea Greșelii”, care a venit în existență din cauză că Tatăl nu a fost cunoscut. Pentru ei, Uitarea nu a venit de la Tată, de la el venind Cunoașterea, pentru ca Uitarea să dispară. Ceea ce înseamnă că acea „Uitare” a venit tot de la Authades / Horos / Nous / Monogenes, creatorul închisorii materiale.
Capitolul 32 al Pistis Sophia susține că, după ce s-a văzut întemnițată într-un corp material, Sophia i-a cerut iertare Tatălui Bythos: „Doamne, Lumină a puterilor, nu mă lăsa acum să fiu lipsită de lumina mea. Căci din pricina ta și a luminii tale am ajuns să fiu asuprită, și rușinea m-a cuprins (…) Izbăvește-mă de materia acestui întuneric, ca să nu mă adâncesc în el, ca eu să fiu izbăvită de emanațiile zeului Authades care m-au asuprit, și de vălurile lor. Nu lăsa ca acest întuneric să mă cufunde și nu lăsa ca această putere cu chip de leu să înghită cu totul puterea mea întreagă, și nu lăsa ca acest Haos să înconjoare puterea mea (…) Nu întoarce fața ta de la mine, căci sufăr foarte tare. Ascultă-mă și izbăvește degrabă puterea mea”. Abia după multe rugăminți și lamentații, Sophia a fost lăsată să se întoarcă în lumea eonilor. Pentru gnostici Sophia era un personaj pozitiv, cea care le-a revelat cunoașterea alături de Khristos, identificată adesea cu Sfântul Duh. Pentru unele secte ea s-a unit cu Khristos și împreună au intrat în trupul tâmplarului Iesous. Subiectivismul gnosticilor ne face să ne îndoim cel puțin de partea cu iertarea și să citim în continuare printre rânduri, pentru aflarea cunoașterii care „nu poate fi prezentată în chip deschis, întrucât nu toți sunt în stare să o primească”, după cum afirma Irenaeus din Lyon. În Pistis Sophia, referindu-se la emanațiile care o slăbeau, Sophia i-a strigat Tatălui ceresc: „Fie ca acum, în vremea aceasta, Lumină a luminilor, întunericul și materia pe care le-au adus emanațiile lui Authades să devină o cursă pentru ele, și fie ca ele să fie prinse acolo. Și răsplătește-le pe ele și adu rușine asupra lor, ca ele să nu intre în tărâmul lui Authades. Fie ca ele să rămână în întuneric și să nu vadă lumina. Fie ca ele să vadă Haosul pe vecie și fie ca ele să nu privească spre înalt. Coboară asupra lor răzbunarea și fie ca judecata ta să pună stăpânire peste ele” (capitolul 32), „Să se prăbușească și să ajungă neputincioși cei ce vor să ia puterea de la mine. Să fie cuprinși de întuneric și să se afunde în neputință cei ce vor să ia puterea de lumină de la mine” (capitolul 35), „Să se prăbușească și să fie în întuneric cei care vor să ia lumina de la mine. Să se întoarcă în Haos și să fie de ocară cei care vor să-mi ia puterea. Să se întoarcă în întuneric cei ce mă prigonesc și spun: Am ajuns stăpâni peste ea” (capitolul 37), „Lovește-i, Lumină, pe cei ce au luat puterea mea de la mine; și ia puterea de la cei ce au luat-o pe a mea de la mine” (capitolul 50), „Să se coboare peste Authades întunericul și arhontele întunericului din afară să stea de-a dreapta lui. Și când îl vei judeca, să iei de la el puterea lui; și fapta pe care el a urzit-o – ca să-mi ia puterea – fie ca tu să o iei pe a lui. Să se slăbească toate puterile luminii din el și să-i ia măreția un altul din cei cu puterea întreită” (capitolul 55). Nici Authades și nici emanațiile lui nu au fost pedepsite în vreun fel de Bythos, cu atât mai puțin prin închiderea lor în lumea materială. Dacă ajutorul divin nu a venit, Sophia a rezolvat singură problema: a născut singură un fiu, numit Ialdabaoth și Demiurg de gnostici, ultimul nume fiindu-i atribuit de filosoful Platon.
Pentru gnosticii setieni, Ialdabaoth a născut și el un fiu, pe Iao. Acesta i-a dat naștere lui Sabaoth, care l-a avut pe Adoneus, care l-a născut pe Eloeus, care l-a făcut pe Oreus, tatăl lui Astanpaeus. Despre aceste entități, textul Despre obârșia lumii afirma: „Cei șapte au apărut în Haos ca ființe androgine (…) aceștia sunt cele șapte puteri ale celor șapte ceruri ale Haosului”. Iar Starea Arhonților, descrisă în Protennoia Trimorphe și descoperită la Nag Hammadi, completa: „Desigur, aceștia au gândit că Universul a fost creat de ei, nefiind conștienți că nu și-au recunoscut rădăcina din care s-au ivit”. Pentru setieni, Sophia a mai dat naștere unor entități, cum ar fi îngeri, arhangheli, puteri, stăpâniri și domnii, ceea ce i-a atras disprețul lui Ialdabaoth, deoarece Sophia i-a născut fără acordul nimănui. Ceea ce nu pare s-o fi afectat prea mult, ea reușind să-și convingă fiii și nepoții să se dezbine și să se lupte între ei pentru stăpânire. În Adversus Haereses, episcopul Irenaeus susținea o variantă puțin diferită, Ialdabaoth fiind cel care „a generat copii și nepoți fără acordul nimănui, îngeri, arhangheli, puteri, stăpânii și domnii. După ce aceștia au fost născuți, propriile sale odrasle s-au întors împotriva sa, râvnind și luptându-se pentru stăpânire”. În Evanghelia Egiptenilor, Sophia i-a creat pe Sakla și Nebruel, care i-au născut pe cei 12 îngeri care domnesc peste Hades și peste Haos: Athoth, Harmas / „Ochiul focului”, Galia, Yobel, Adonais / Sabaoth, Kain / „Soarele”, Abel, Akiressina, Yubel, Harmupiael, Archir-Adonim și Belias. În secolul al II-lea, oratorul grec Publius Aelius Aristides Theodorus scria în Athena că toți își au originea din capul zeiței Athena, în care o recunoaștem pe Sophia. Conform doctrinelor gnostice, aceste entități, în special demiurgul Ialdabaoth, s-au considerat dumnezei și creatori ai Universului. În acest punct al poveștii apare întrebarea: cum a reușit Sophia să dea naștere cuiva, ținând cont că tocmai din cauza lipsei capacității de reproducere l-a atacat pe Bythos? De această dată răspunsul nu se găsește în învățăturile gnosticilor, ci în cele ale altor culturi. Pentru sumerieni, divinitatea supremă era An („Cerul”), pe care akkadienii, babilonienii, asirienii și hitiții îl numeau Anu ori Anum, el fiind sursa supremă de autoritate, care deținea titlul de împărat, zeul cerului și al constelațiilor, tatăl zeilor, al spiritelor și al demonilor. Egiptenii îl numeau Ra sau Re și îl echivalau cu Soarele. În Canaan avea numele El, Elqunirșa sau El-wa-Elyon, printre epitetele lui numărându-se „Tatăl anilor”, „Tatăl zeilor”, „Creatorul creaturilor” și „Eternul creator”. În hinduismul vedic el este Dyaus Pitar („Tatăl cer”), iar în cel brahmanic este Brahma, tatăl zeilor, al oamenilor și al demonilor, creatorul lumii. Grecii l-au numit Ouranos („Cerul”), romanii Caelus și Coelos iar japonezii Izanagi, fiind în toate aceste ipostaze zeul cerului. Nu încape îndoială că această entitate este Proarkhe, Propator sau Bythos al gnosticilor, „Tatăl a toate”, „Întâiul Om”, „Cel prin sine născut”, „Adevăratul eon”, „Eonul eonilor” și „Marele spirit invizibil”. În multe religii, Anu a fost atacat de fiul său, Enki, zeul înțelepciunii. Eonul care l-a atacat pe Bythos poartă numele Sophia, cuvânt care în limba greacă înseamnă „înțelepciune”, ceea ce înseamnă că gnosticii s-au referit la același mit întâlnit în celelalte religii. În legendele despre începutul lumii, grecii îl numeau Kronos pe Enki, hitiții Kumarbi iar indienii Șiva. În hinduism, Șiva i-a tăiat lui Brahma unul dintre cele cinci capete; Brahma crease zeii prin gândire, prin urmare al cincilea cap reprezintă organul său creator. Grecii au preferat să renunțe la astfel de metafore, alegând o exprimare înțeleasă de toată lumea, și au susținut că titanul Kronos și-a castrat tatăl, pe Ouranos, folosindu-se de o seceră. Grecii au preluat mitul castrării de la hitiți, care la rândul lor l-au copiat de la hurieni. În legenda huriano-hitită Regatul din ceruri, Kumarbi l-a atacat pe Anu, care „n-a rămas mai departe înaintea ochilor lui Kumarbi, ci a scăpat din mâinile sale fugind, s-a ridicat la cer. Kumarbi s-a repezit la el, l-a prins pe Anu de picior și l-a prăvălit din cer. El a mușcat coapsele sale astfel că bărbăția lui s-a unit cu măruntaiele lui Kumarbi, asemenea bronzului. Când Kumarbi a înghițit bărbăția lui Anu, acesta a râs și s-a bucurat”. După ce l-a anunțat pe răzvrătit că va naște trei zei (Teșub, Tigris și Tașmișu), Anu „se duse în cer. Dar Kumarbi se ascunse bine și scuipă din gura sa, el regele înțelept (la fel ca Sophia, al cărei nume înseamnă „înțelepciune” – n.a.); din gura sa el scuipă scuipat și bărbăția lui Anu amestecate împreună”. Însă era prea târziu, el rămânând într-adevăr însărcinat. Identificând povestea lui Kumarbi / Kronos / Șiva cu cea a Sophiei, ne putem da seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Conform miturilor gnostice, Sophia s-a unit forțat cu Bythos. În timpul unirii lor ea „s-a trezit prinsă într-o agonie a minții (…) a fost aruncată înapoi spre sine și a fost în primejdie să fie absorbită de măreția lui Deus și dizolvată în esența sa absolută”, fiind salvată de Nous / Horos, care a desprins-o de Tatăl ceresc. Pentru hitiți și hurieni, acel schimb de energii a avut efect; Kumarbi a înghițit falusul lui Anu, rămânând însărcinat, adică Sophia a reușit să se unească cu Bythos la fel ca perechile de eoni din Ogdoadă, preluând o parte din energia sa masculină „întocmai cum o sămânță este pusă în pântec. Ea atunci și-a primit sămânța și a rămas grea”, după cum descria Irenaeus înmulțirea eonilor. În lumina acestor lucruri, înțelegem și mai bine adevărul din spatele miturilor. Sophia nu l-a atacat pe Bythos pentru a-l asimila, ci pentru a fi fecundată. Cu perechea ei, Theletos, nu a avut succes, din cauza incapacității ambilor de a procrea. Asimilarea lui accidentală a dus la apariția dorinței în ea, care a împins-o la sacrilegiu, adică încercarea de a obține un copil chiar de la sursa vieții, Tatăl Bythos. Din acest motiv gnosticii vorbeau despre „patima ei”, despre dragostea „ce s-a născut în ea” și despre o „nelegiuire sub motivul iubirii”. În termeni umani, ea nu și-a dorit decât un copil. Ceea ce a și afirmat în capitolul 30 din Pistis Sophia, când se îndrepta către „puterea de lumină cu chip de leu” a lui Authades, pe care o confundase cu Bythos: „voi crea pentru mine din ea eoni de lumină”. În Facerea biblică, unde exilul Sophiei este prezentat sub forma izgnorii lui Adam din Grădina Edenului, ea a gustat din pomul cunoașterii binelui și răului (în Vechiul Testament cunoașterea se referă la raporturi sexuale), ceea ce l-a făcut pe Tatăl ceresc să-și exprime îngrijorarea astfel: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!” (3:22). Cu alte cuvinte, după ce a gustat din „cunoașterea” sexuală, să nu cumva să guste din „pomul vieții”, adică să dea naștere unui copil. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Închisă în lumea materială, Sophia l-a născut pe demiurgul Ialdabaoth. Cine este această entitate?
Profesorul Jan Zandee afirma că Demiurgul „este un zeu de un rang inferior, căruia neoplatonismul și de asemenea și gnosticismul i-a atribuit creația universului sensibil”. În sistemul gnosticului Basilidis, Abraxas este Marele Arhonte, echivalent al Demiurgului descris de Platon în Timaios. Numele lui Abraxas este răspândit în literatura magică descoperită în Egipt. În Pistis Sophia, responsabil cu „creația universului sensibil” este Authades, ale cărui emanații s-au prefăcut în materie pentru a o închide pe Sophia, emanații care au transformat „puterile de lumină” ale ei în și mai multă materie, „iar materia ei fu aruncată în Haos”. Așa cum am văzut, Authades era cel numit Horos pentru rolul său de separator și Stauros („Crucea”) pentru funcția sa de stabilizare, Nous („Intelectul”) sau Monogenes („Unicul născut”), Seth pentru setieni și Khristos („Cel uns”) pentru restul gnosticilor, fiind fiul lui Bythos / Propator / Proarkhe și Sige / Ennoia / Kharis. Setienii chiar susțineau că Ialdabaoth este Nous, din care au apărut spiritul, sufletul și toate lucrurile lumii acesteia, din care a fost generată toată uitarea, stricăciunea, neînțelegerea, pizma și moartea. Pentru ei, Tatăl și-a împărțit măreția cu Ialdabaoth atunci când erau în rai, însă Fiul s-a înfumurat, crezându-se Dumnezeu și Tatăl. Oracolele caldeene aduc o completare, susținând că „Tatăl le-a desăvârșit pe toate și le-a dat pe toate celei de-a doua Minți a sa, pe care voi, toate neamurile lumii, o slăviți ca fiind prima”. Pe Khristos l-am echivalat cu cel considerat adeseori zeul furtunii, numit Enlil de sumerieni, Sutah de egipteni, Vișnu de hinduși, Zeus de greci, Odinn de scandinavi și Teșub de hurieni. În Regatul din ceruri, după ce a înghițit falusul lui Anu, Kumarbi l-a născut pe Teșub, zeul furtunii, nimeni altul decât Authades / Abraxas / Horos / Stauros / Nous / Monogenes / Seth / Khristos.
Cum s-a realizat această „naștere”? Ținând cont că Sophia l-a conceput după înlănțuirea ei, înseamnă că l-a atras din lumea spirituală în cea materială, închizându-l și pe el într-un trup fizic. Exact ceea ce îi cerea lui Bythos să facă în lamentațiile din Pistis Sophia, pe care Tatăl ceresc le-a ignorat: „Fie ca acum, în vremea aceasta, Lumină a luminilor, întunericul și materia pe care le-au adus emanațiile lui Authades să devină o cursă pentru ele, și fie ca ele să fie prinse acolo (…) Fie ca ele să rămână în întuneric și să nu vadă lumina. Fie ca ele să vadă Haosul pe vecie și fie ca ele să nu privească spre înalt (…) Să se prăbușească și să fie în întuneric cei care vor să ia lumina de la mine. Să se întoarcă în Haos și să fie de ocară cei care vor să-mi ia puterea. Să se întoarcă în întuneric cei ce mă prigonesc (…) ia puterea de la cei ce au luat-o pe a mea de la mine (…) Să se coboare peste Authades întunericul (…) Să se slăbească toate puterile luminii din el și să-i ia măreția un altul din cei cu puterea întreită”. Se pare că Sophia nu s-a răzbunat doar pe cel care a transformat-o în prizonieră, ci și pe cei care l-au ajutat, „emanațiile lui Authades” sau „arhonții celor doisprezece eoni” care erau mânioși pe ea „și o dușmăneau foarte tare”. În Regatul din ceruri a născut trei zei, iar în scrierile gnostice șapte, numiți de setieni Ialdabaoth, Iao, Sabaoth, Adoneus, Eloeus, Oreus și Astanpaeus. „Cei șapte au apărut în Haos ca ființe androgine (…) aceștia sunt cele șapte puteri ale celor șapte ceruri ale Haosului”, susține textul Despre obârșia lumii. Aceste entități apar menționate vag și în alte culturi, cum ar fi cea sumeriană, unde se găsesc cei șapte mari Anunnaki ai lumii de dedesubt. Iar în culegerea Hitat, despre Hermes Trismegistos „se spune că ar fi fost unul dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes”. Trebuie să menționăm că, în Mesopotamia, unul dintre numerele lui Enlil, conducătorul celor șapte eoni prinși în capcană de Sophia, era chiar 7. „Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului”, mai spune Despre obârșia lumii, răzbunarea Sophiei fiind completă.
Opt entități (Sophia, Nous / Enlil și ceilalți șase eoni) închise în corpuri materiale în sistemul nostru solar… Care ar putea fi acele opt corpuri uriașe? Nu cumva este vorba despre cele opt planete (fără Pluto, care s-a desprins din Centura Kuiper mai târziu)? În toate culturile planetele erau echivalate cu divinități. Chiar și în prezent poartă numele unor zei din panteonul roman. Despre planetele sistemului solar nu știm prea multe, însă astrologia susține că generează energii care influențează viețile oamenilor. Despre Pământ, în schimb, avem mai multe informații la îndemână. Încă din cele mai vechi timpuri, planeta noastră a fost considerată vie, o zeiță-mamă numită Geea, Gaia sau Ge de greci, Terra de romani, Ki sau Gi de sumerieni, Geb de egipteni ori Devi de hinduși. Dacă această concepție a anticilor a fost privită multă vreme ca o superstiție, unii oameni de știință ai secolului XX le-au dat strămoșilor noștri dreptate. În 1970, savantul James Lovelock a emis Ipoteza Gaia, care a fost dezvoltată de microbiologul Lynn Margulis. Această teorie spune că nu ar trebui să ne privim planeta ca pe o colecție uriașă de specii, ci ca pe un superorganism care reușește să mențină condiții optime de mediu pentru existența tuturor ființelor din alcătuirea lui, prin procese chimice complexe la nivel planetar, care pot fi asemănate cu procesele de autoreglare ce se desfășoară în organismul uman. În ipoteza sa, Lovelock a subliniat și capacitatea de „autovindecare” a uriașului organism pe care l-a numit Gaia, întocmai ca grecii antici. Winfried Otto Schumann, fizician cu solide cunoștințe de chimie și matematică, a fost primul om de știință care a descoperit că nu doar oamenii au propriul lor câmp bioenergetic, care vibrează pe o anumită frecvență, corespunzătoare nivelului vieții și al conștiinței individului, ci și planeta noastră. Încă din 1952 el a calculat frecvența de vibrație a câmpului bioenergetic al Terrei, rezultatul fiind de 7,83 Hz. Ulterior, această frecvență a putut fi efectiv măsurată. Schumann a arătat că Pământul vibrează pe mai multe frecvențe, care reprezintă armonici ale frecvenței fundamentale de 7,83 Hz, armonica fiind o oscilație de frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței fundamentale a unui sistem oscilant. Valorile acestor armonici, cuprinse între 3 și 60 Hz, au fost numite „rezonanțe Schumann” în onoarea fizicianului care le-a calculat pentru prima oară. Ele variază în funcție de intensitatea și configurația câmpului magnetic al Pământului, de compoziția și proprietățile atmosferei, precum și de proprietățile ionosferei. Rapoarte ale cercetătorilor de la observatorul din Mauna Loa, Hawaii (care monitorizează schimbările din atmosferă), dovedesc că între 1955 și 1995 concentrațiile de dioxid de carbon au variat ascendent și descendent după un model regulat, ritmic, ceea ce a fost interpretat de unii oameni de știință ca o „respirație” a planetei. Într-un studiu prezentat în octombrie 2011, cercetătorii de la Universitatea Maryland din S.U.A. au adus o nouă dovadă că Pământul este un organism viu, care respiră, arătând că sulful produs de organismele din oceane este elementul cheie al tuturor proceselor de pe planeta noastră. În plus, astronomii cunosc faptul că Terra emite sunete care pot fi auzite chiar din spațiu, produse de mișcările din interiorul planetei, sunete care au fost înregistrate într-o peșteră din Podișul Tibet. Să reținem și afirmația marelui fizician Nikola Tesla, care a descoperit că materia nu este decât energie condensată la o vibrație joasă: „Pământul este de fapt viu, având vibrații electrice”. Dacă toți aceștia au dreptate, planeta noastră nu poate fi decât corpul Sophiei, zeița-mamă Gaia / Terra, în care a fost închisă de Nous / Enlil. Iar celelalte planete sunt corpurile în care ea i-a închis pe cei șapte eoni, ca răzbunare. Care însă nu a rămas nepedepsită…
Dacă cei opt eoni captivi sunt cele opt planete ale sistemului nostru solar, ce ar putea fi Soarele în realitate? Nu cumva este „puterea de lumină cu chip de leu” plantată de Authades / Enlil în Haos „pentru ca ea să privească către părțile de jos, și ca în acel tărâm să vadă puterea sa de lumină ce are chip de leu, și să râvnească aceasta, și să meargă în acel tărâm pentru ca lumina ei să fie luată de la ea”? Nu cumva Soarele este ceea ce Sophia „a crezut că era de la lumina pe care o văzuse de la început în înalt, ce se trăgea din vălul Comorii Luminii”, adică Tatăl Bythos? Razele Soarelui erau adesea în Antichitate asemănate cu coama leului, din acest motiv regele animalelor fiind simbolul zeităților solare. Dacă din Soare au țâșnit emanațiile materiale ale lui Authades, care era în lumea spirituală, înseamnă că astrul zilei servește și ca portal între cele două lumi. Datorită faptului că mai multe O.Z.N.-uri au fost filmate îndreptându-se către Soare, fizicianul amator elvețian Nassim Haramein susținea în 2010 că extratereștrii folosesc astrul zilei ca portal care face legătura cu alte locuri din Univers. În spectrul optic petele solare, care sunt vizibile atunci când Soarele devine foarte activ, apar ca fiind negre. La o privire mai atentă se observă cum focul de la suprafață este absorbit în interiorul acestor pete, care sunt niște vârtejuri imense aflate în mijlocul Soarelui. Haramein crede că petele solare sunt de fapt găuri negre, de diferite dimensiuni, care în anumite condiții formează vortexuri care, odată formate, pot rămâne deschise săptămâni sau chiar luni. Deși teoria lui Haramein pare de domeniul științifico-fantasticului, dacă Soarele este capcana lui Authades, atunci într-adevăr el este un portal între cele două lumi. Astfel s-ar explica și venerarea Soarelui în majoritatea religiilor Pământului, astrul zilei fiind calea către lumea zeilor. Iar dacă Soarele este cu adevărat portalul-capcană al lui Nous / Enlil, el mai are un rol: de a împiedica întoarcerea în tărâmul spiritual a celor închiși în lumea fizică. Materia nu poate supraviețui apropierii de o imensă sferă de gaz foarte cald, care are o temperatură de 5500 grade celsius la suprafață. Chiar dacă un corp ar reuși să treacă de suprafață fără să se dezintegreze, prin nu știu ce minune, în nucleul Soarelui (care are o temperatură ce ajunge până la 15 milioane de grade celsius) sunt convertite în energie peste patru milioane de tone de materie în fiecare secundă, generându-se astfel neutrino și radiație solară. Cu alte cuvinte, niciun prizonier din închisoarea Sophiei nu poate evada prin această „poartă” foarte bine închisă, de care nu era nevoie până la apariția Universului sensibil. În Pistis Sophia, răzvrătita a coborât din lumea spirituală în Haos, vidul în care a apărut lumea materială, fără a se folosi de vreun portal. După ce a fost închisă în trupul reprezentat de planeta noastră, s-a format și bariera din jurul sistemului nostru solar, compusă din heliosferă și din Norul lui Oort, Soarele rămânând singura cale de ieșire. Heliosfera este creată de vântul solar, un flux de plasmă emis de Soare (adică emanat de „puterea de lumină cu chip de leu”), iar Norul lui Oort este format din rămășițe planetare, care ar putea fi acea materie a ei care „fu aruncată în Haos” de către capcana lui Enlil. Ceea ce confirmă identitatea creatorului închisorii materiale.
După gnostici, Sophia nu a dat naștere doar celor șapte eoni, ci și a altor entități, cum ar fi îngeri, arhangheli, puteri sau stăpâniri. Mai mult, a dat naștere florei și faunei pământene, ceea ce o transformă într-o adevărată zeiță-mamă. Dacă Sophia a existat în realitate, nefiind doar o invenție a gnosticilor, ar trebui să o întâlnim și în alte religii. Într-adevăr se găsește, însă bine ascunsă.
Namma sau Nammu era una dintre cele mai importante zeițe ale sumerienilor, deși prea puțin cunoscută, care făcea parte din cea mai veche generație a divinităților sumeriene, fiind asociată cu panteonul din Eridu și cu magia. În textul Enki și Ninmah, Namma este numită „mama primordială care a dat naștere zeilor Universului”. În tăblița 1 a listei de zeități An-Anum, ea poartă titlul de „mamă care a dat naștere cerului și pământului”. În același text este numită „mamă a zeului Enki”, ea fiind cea care a avut ideea facerii oamenilor. Într-un mit ea este și mama zeiței Ningikuga, adică Ninhursag. Într-o inscripție dintr-un templu ridicat în cinstea ei, regele Lugal-Kisal-si a descris-o ca fiind „consoarta lui An”, ceea ce duce cu gândul la împerecherea Sophiei cu Tatăl Bythos. Pentru că numele zeiței Namma / Nammu este scris în cuneiforme prin același simbol ca și apele subterane, unii cercetători au numit-o „Oceanul cosmic”. Importanța ei în vechime, înainte ca Enki să-i preia majoritatea funcțiilor, se observă și din numele regelui Ur-Nammu, fondatorul Dinastiei a III-a din Ur. În afara unor menționări ale numelui ei în câteva texte nu s-a păstrat niciun mit al zeiței, de parcă zeii și-au dorit ca Sophia să nu fie cunoscută oamenilor.
În zonele din Mesopotamia locuite de semiți, Namma a fost înlocuită cu Tiamat, zeița primordială a oceanului și a haosului, consoarta lui Abzu / Apsu (din al cărui nume derivă cuvântul „abis”), zeul apelor freatice. În Babyloniaca, preotul babilonian Berossos o numea Omoroca. Epitetul „mama primordială care a dat naștere zeilor Universului” din Enki și Ninmah își găsește explicația în Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, acolo unde ea, împreună cu soțul ei, sunt primele ființe apărute în acest Univers. Cei doi dau naștere perechii de zei Lahmu și Lahamu, care la rândul lor au doi copii, Anșar și Kișar, părinții lui Anu. După un timp Tiamat și Apsu / Abzu intră în război cu zeii cei tineri, Apsu este ucis de Enki iar Tiamat de Marduk, care a creat din corpul ei cerul și Pământul. În mitul sumerian original, pe care l-a plagiat Enuma Eliș, Enlil este ucigașul ei.
În India, Aditi era prima divinitate vedică, mama zeilor, a celor 12 spirite ale zodiacului și a zeilor asociați cu planetele sistemului nostru solar, divinitățile Aditya („fiii lui Aditi”). Ca primă ființă și mamă a tuturor formelor de viață din Univers, a fost asociată cu spațiul cosmic. Poate pare surprinzător că în Vede nu îi este adresat nici măcar un imn, însă era o practică obișnuită în ceea ce o privește, ținând cont că nici în alte culturi nu era menționată decât rar, lipsind aproape complet din mituri.
În hinduismul brahmanic, Șakti este energia feminină primordială care a creat Universul iar Devi zeița-mamă care, din imensul ei pântec, a dat naștere tuturor ființelor Pământului, ambele fiind aspecte diferite ale Sophiei. În trinitatea formată din consoartele celor trei mari zei Trimurti ea apare în trei ipostaze diferite, deși toate sunt doar manifestări ale ei, după cum recunosc unii hinduși. Sarasvati, soția lui Brahma, este zeița artelor, cunoașterii, muzicii și cuvântului. A rămas în panteonul hindus încă din timpurile vedice. Este reprezentată ca o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb, adesea așezată pe o floare albă de lotus, care simbolizează lumina, cunoașterea (adică „gnosis” a grecilor) și adevărul. Este acompaniată de o lebădă, simbolul perfecțiunii spirituale, și uneori de un păun. Lakșmi sau Sri, consoarta lui Vișnu, este zeița bogăției, iubirii, norocului, prosperității materiale și spirituale, precum și întruchiparea frumuseții. Se crede că s-a născut cu o arie diversă de puteri și talente, pe care le-a preluat de la ceilalți mari zei. În Șri Mahalakșmi Aștakam este numită „Jaganmaatha”, adică „Mama Universului”. În estul Indiei este văzută ca o formă a zeiței-mamă Devi, puterea supremă, scripturile indiene susținând că toate femeile sunt întruchiparea ei. Parvati, soția lui Șiva, este zeița iubirii, fertilității și devotamentului. Este reprezentată purtând o rochie roșie, iar în mâini având diverse obiecte, cum ar fi o scoică, o floare de lotus, o coroană, o oglindă sau un clopot. Este considerată zeiță-mamă și reîncarnarea lui Șakti, energia feminină primordială care a creat Universul.
Foarte importantă pentru azteci, și totodată temută de ei, era zeița-mamă Coatlicue, divinitatea pământului și a morții. Natura ei duală, de creatoare și de distrugătoare, reiese din dubla ei reprezentare, ca mamă fertilă și ca zeiță a morții, care devora leșurile. Era înfățișată și ca Cihuacoatl, patroana femeilor moarte la naștere, dar și ca Tlazolteotl, zeița sexual impură și păcătoasă, ceea ce ne amintește de „păcatul” Sophiei, care s-a împreunat cu Bythos. Coatlicue este mama zeului-soare Huitzilopochtli, pe care l-a conceput singură, a zeiței Coyolxauhqui și a celor 400 de zei ai stelelor. Era înfățișată fie cu fața făcută din doi șerpi îngemănați, fie decapitată, cu șerpi de sânge țâșnindu-i din gât, purtând o fustă de șerpi vii, care reprezentau zeii născuți din pântecul ei. Pe mâini și pe picioare avea pământ, deoarece săpa încontinuu morminte. Pentru că l-a născut singură pe Huitzilopochtli, ceilalți zei o urau și au conspirat să o ucidă, la fel cum s-a întâmplat și cu Sophia, pe care nu o suportau eonii deoarece a născut fără să i se dea voie.
Tribul irochezilor din nord-estul Americii de Nord credeau că la început nu exista pământ, ci doar o mare nesfârșită și pustie. Deasupra, în cer, trăia un trib primordial. O femeie din acel trib, care era cunoscută pentru visele ei, a avut într-o noapte un coșmar despre copacul magic care lumina cerul, Soarele neexistând în acel moment. La cererea ei tribul a săpat la rădăcina copacului, care a căzut în groapa făcută în cer. Furioși din cauza pierderii copacului, oamenii din trib au aruncat-o pe femeie prin aceeași gaură, însă ea a fost prinsă de un șoim. Pentru că femeia nu avea pe ce să stea, păsările și animalele au pus pământ pe carapacea unei țestoase uriașe, până când movila s-a mărit și a devenit planeta Pământ. Pentru dogonii din Mali, zeița creatoare Amma a făcut un ou cu patru compartimente, care conțineau pământ, aer, foc și apă. Când cele patru elemente s-au întâlnit, au avut loc șapte explozii care au dus la apariția vieții. Amma a plantat în ea însăși o sămânță care a produs gemeni. Unul dintre ei, Yurugu, a fugit. Pe cel de-al doilea, Nommo, Amma l-a tăiat în bucăți și l-a împrăștiat în toată lumea, astfel născându-se materia în Univers.
Athena, supranumită adesea Pallas , era zeița fecioară a înțelepciunii, a curajului, a inspirației, a civilizației, a justiției, a strategiei, a matematicii, a artelor și a meșteșugurilor. Din secolul al II-lea î.e.n. a fost echivalată cu Minerva a romanilor, copia zeiței Menrva a etrușcilor care, la rândul ei, provine din Menerwa, numele latin al zeiței Lunii la vechii italici, Meneswa. Printre epitetele ei grecești se numără „Parthenos” („Fecioara”) și „Promakhos” („Prima luptătoare”). Se credea că nu a fost născută natural, ci a țâșnit din capul lui Zeus. „Când zeul și-a pus în cap să facă lumea printr-un cuvânt, primul lui gând a fost Athena”, nota sfântul Iustinus în secolul al II-lea. În aceeași perioadă, oratorul grec Publius Aelius Aristides Theodorus scria în Athena că toți își au originea din capul acestei zeițe. În altă variantă a nașterii ei, Zeus a lăsat-o însărcinată pe oceanida Metis apoi a înghițit-o, Athena fiind nevoită să iasă din capul tatălui său atunci când a sosit momentul să se nască. Nașterea ei supranaturală, diferită de a celorlalte divinități, îi indică unicitatea.
Tot ea pare a fi și Nyx a grecilor (sau Nox pentru romani), personificarea nopții. Prezentă la momentul creației lumii, Nyx era un personaj cu o excepțională putere și frumusețe, fiind temută până și de Zeus. În Teogonia, Hesiodos susținea că Nyx s-a născut din Khaos, haosul primordial, alături de Erebos („Întunericul”). Cei doi au dat naștere primelor zeități (la fel ca Tiamat în Babilon, Namma în Sumer sau Sophia gnosticilor), Aether („Strălucirea”) și Hemera („Ziua”). Apoi, Nyx a născut singură alte entități, printre care gemenii Hypnos („Somnul”) și Thanatos („Moartea”), pe care Hesiodos îi numea „divinități întunecate, nicicând luminate de razele fierbinți ale Soarelui”.
Hekate era pentru greci zeița vrăjitoriei, a răscrucilor, a Lunii și a necromanției. În Oracolele Caldeene era privită ca o conducătoare a Pământului, a mărilor și a cerului, salvatoare, mamă a îngerilor și suflet cosmic al lumii, o descriere care i se potrivește perfect Sophiei. „În mijlocul Taților centrul lui Hekate se rotește”, afirmau Oracolele. Era una dintre principalele zeități protectoare ale orașului Atena, aducătoare de prosperitate și de binecuvântări întregii familii. Romanii o numeau Trivia, considerând-o și divinitate a lumii subterane. Era reprezentată uneori ca o zeitate triplă, care ținea în mâini o torță, o cheie, șerpi, pumnale și numeroase alte obiecte. Deși în unele tradiții este mama monstrului Skilla, era considerată fecioară. Pentru antici era mediatoarea dintre cele două tabere de zeități, olimpienii și titanii, dar și dintre muritori și divinități. În Teogonia, Hesiodos scria că „Zeus, fiul lui Kronos, o cinstea mai mult decât pe toți ceilalți. El i-a dat daruri splendide, pentru a avea o parte din pământ și din marea neroditoare. Ea era cinstită de asemenea în cerul înstelat și onorată excesiv de zeii nemuritori. Până în ziua de astăzi, orice om de pe pământ care oferă sacrificii bogate și rugăciuni conform obiceiurile, o cheamă pe Hekate (…) Fiul lui Kronos nu i-a greșit și nici nu a luat ceva din ce era partea ei printre foștii titani; dar ea deține, cum împărțirea a fost făcută de la început, privilegii atât pe Pământ, cât și în cer și în mare”. Printre epitetele ei se numără „Kleidoukhos” („Deținătoarea cheilor”), „Trimorphe” („Cu formă triplă”) „Soteira” („Salvatoarea”), „Phosphoros” („Aducătoarea luminii”) și „Propylaia” („Din fața porții”). Cu toate că era cinstită de zei și avea „privilegii atât pe pământ, cât și în cer și în mare”, Hekate lipsește aproape complet din mitologie, la fel cum s-a întâmplat și în restul culturilor care au menționat-o. Cu toate acestea, venerarea ei continuă și astăzi în neopăgânism, în wiccanism și în alte diverse practici oculte.
Hekate a grecilor este versiunea feminină a zeului Heka, personificarea magiei la egipteni. Erau reprezentați asemănător, el sugrumând doi șerpi uriași iar ea ținând în mâini două torțe. „Heka” este cuvântul egiptean care desemnează magia, dar tradus literal înseamnă „Activarea Ka-ului”, adică esența vieții pentru vechii egipteni, În Textele Sarcofagelor se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba decât despre ființa primordială, creatoarea vieții în Universul material, adică Sophia.
Tot în Egipt se întâlnea și Ma’at, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății. Cea mai veche menționare a ei, în Textele Piramidelor, o consideră o normă care trebuie respectată de societate și de natură. Ca zeiță, ea era cea care a stabilit ordinea Universului la momentul creației, mersul stelelor, anotimpurile, destinele zeilor și muritorilor, dar și cea care avea grijă ca lumea să nu se întoarcă în haosul din care s-a născut. Era reprezentată ca o femeie tânără, care ținea sceptrul regal într-o mână și ankh-ul în cealaltă, cu aripi pe fiecare mână și o pană pe cap. În împărăția lui Asar (Osiris), la judecata morților, pana ei era măsura care determina greutatea sufletelor. Mai târziu, când tuturor zeițelor le-a fost atribuită câte o pereche masculină, Djehuty (Thoth) a fost considerat soțul ei iar Ra, tatăl. Ca principiu, Ma’at se aseamănă cu „gnosis”, cunoașterea ascunsă a gnosticilor. De asemenea, ca zeiță este prezentă foarte puțin în mituri, egiptenii preferând-o mai mult ca principiu al adevărului, dreptății și echilibrului.
Zeița creatoare în Sais, unul dintre cele mai vechi orașe egiptene, era Neit, Nit, Net sau Neith, care avea epitetul de „Stăpână a cerului, Conducătoare a săgeților”. Era asociată cu cerul nevăzut și infinit, spre deosebire de Nut, care îl reprezenta pe cel vizibil. Din epoca predinastică până în Dinastia a VI-a a fost numită „Deschizătoarea de drumuri”. Era considerată cea mai veche zeiță, „născută prima, în vremea când nu existau nașteri”, după cum nota George St. Clair în Creation Records Discovered in Egypt din 1898. Arheologul Flinders Petrie afirma că simbolurile ei se găseau încă din Egiptul predinastic. În cel de-al VI-lea secol î.e.n., Neit era considerată inventatoarea nașterilor, zeița războiului și a vânătorii. La Iunyt (Latopolis) se spunea că ea este cea care a apărut în apele primordiale pentru a crea lumea; după ce a scos pământul din apele oceanului cosmic, a dat naștere unui număr de 30 de zei. Deoarece a născut singură, fără ajutor masculin, era numită „Zeița-mamă fecioară”. Neit era reprezentată ca o femeie care purta coroana roșie a Egiptului Inferior, ținând în mână un arc cu săgeți sau un harpon. De multe ori purta sceptrul regal și ankh-ul (simbolul vieții). În timp a devenit personificarea apelor primordiale ale creației, la fel ca Tiamat în Babilon. Grecii au echivalat-o cu Athena a lor. Într-o inscripție menționată de Barbara S. Lesko în The Great Goddesses of Egypt (1999) este numită „Zeiță unică, misterioasă și mare, care a ajuns să existe la început și a cauzat totul să existe (…) mama divină a lui Ra, care strălucește la orizont”. Într-adevăr este înconjurată de mister, ținând cont că lipsește din mituri, deși era creatoarea lumii, singurul său rol menționat fiind cel de mediator al războiului dintre Haru (Horos) și Sutah (Seth). Se pare că misterul a înconjurat-o dintotdeauna, după cum reiese dintr-o inscripție din templul său din Zau (Sais): „Eu sunt tot ce a fost și tot ce va fi. Până acum niciun muritor nu a reușit să ridice vălul care mă acoperă”. Ținând cont că era considerată prima zeiță, mama zeilor și a Universului, personificarea apelor primordiale, o putem cu ușurință identifica cu Sophia gnosticilor, eonul decăzut. Astfel, putem presupune că i-am ridicat măcar parțial vălul care o acoperă.
Deși a fost ascunsă de muritori, eliminată din mituri și păstrată doar în câteva menționări interpretabile, Sophia nu a putut fi uitată complet. Din spatele vălului care o acoperă, amintit de inscripția din Zau, ea a jucat rolul principal în întreaga istorie a Universului, alături de fratele și inamicul ei, Nous / Enlil. Conflictul dintre ei, început în lumea imaterială a eonilor, continuă și în ziua de astăzi și probabil va mai dura multă vreme de acum înainte. Ceea ce nu poate aduce nimănui nimic bun, ținând cont că prima lor confruntare directă a afectat întregul sistem solar, putând fi considerată un adevărat război al „stelelor”.
Experiente si Practici
Print view
Thu Mar 05, 2020 4:06 am (Last edited: Sun Nov 14, 2021 2:51 pm)
This thread has been closed. 