Legile Belagine

DACIA PREISTORICA, PELASGII SI LEGILE BELAGINE - Legile naturale sau legile firii

Legile belagine (sau Legiile/Învățăturile lui Zalmoxes, după unii autori, n.n.)„stau la baza civilizației umane“ (Fontes II p.19). Erau codul după care trăiau, în urmă cu mii de ani, pelasgii, înaintașii tracilor. Pelasgi, erau consideraţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pãmânturile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441), fãuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii superioare care s-a impus în toată lumea, stârnindu-le astfel admiraţia și recunoaşterea superioritãţii. Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, se cântau.


BELAGINELE - EXPRESIE A DĂINUIRII MILENARE A VALAHILOR ÎN ISTORIE


„Societatea umană a înregistrat în evoluţia ei de-a lungul istoriei, populaţii care s-au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale. Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii daco-românilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii-şi n-au fost puţini. Acest lucru este explicabil, dacă ne gândim că pelasgii au roit din centrul originar, spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană, în toate direcţiile. (dr. N. Săvescu “Noi nu suntem urmaşii Romei”, Ed. Axa, Botoşani, 2003, p. 33-38).

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sunt menţionate în documentele antice, universităţile zalmocsiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însăHestia-Ista-Vesta 2500 î.H., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor-ştiutoare de carte.Aceasta conducea regatul feminin al dacilor “ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE sau "Legile Frumoase.” (D. Bălaşa – “Basmul Romanizării”, pag. 5, Fundaţia Artelor Dor, 1998).

Herodot-lib. I 211, aminteşte de un rege al agatârşilor Anacharsis care era contemporan cu Numa Pompiliu al Romei-694 î.H., “ care a compus o lucrare în versuri despre legile scyţilor păstori. Despre legile agathârşilor, scrise în versuri a amintit şi Aristotel.” N. Densusianu „Dacia Preistorică„ (Buc.Institutul de Arte Grafice Carol Gobel 1913 p.895). Redactarea legilor scite sau agathârşe, atribuite lui Anacharsis e mult mai veche, ţinând cont de faptul că turdulii sau turditanii din Pens. Italică care s-au desprins în timpuri”obscure”din A.Transilvaniei, aveau, cum spune Strabon 1 III 1, 6”un codice de legi vechi de 6000 de ani după mărturisirea lor „ Despre legile agathârşilor scrise şi cântate, vorbeşte şi Aristotel(Pobl. Sect.-xix, 28). De altfel creştinismul a preluat practica cântării Legilor Noi, hristice care sporeşte şi întreţine atmosfera de sacralitate. Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sunt de origine divină, cum susţin unii, numai având în vedere faptul că, pelasgii făuritorii unei culturi şi ai unei civilizaţii superioare, erau consideraţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pământurile Eladei din N, ”dioi”, („divini”) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stârnindu-le admiraţia şi recunoaştera superiorităţii.

Existenţa pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. Numele ni-l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmocsis, menţionat la jumătatea mileniului al II-lea. (1400 î. d. H.), mare legislator. Scriitorul Lamblicus (33 d.e.n. Fontes I pag. 19) adaugă că Zalmoxa-tracul , “le-a întocmit legile” şi “le-a scris”. Credem că acesta a reconsiderat aceste legi,în raport cu cerinţele timpului,rescriindu-le, aşa cum, de fapt, a făcut şi Deceneu. La începuturi în adâncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrângeri şi cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte.Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al dacilor, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II p.416-417),şi tot el este cel ce a simţit nevoia să revizuiască şi să impună mai cu hotărâre, actualizând, legile vechi.

Belaginele “stau la baza civilizatieiumane” (Fontes II p.19). Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi „cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine. Belaginle sunt traduse diferit şi de contemporani; fie „legile frumoase”, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie „legile naturii” (V. Kernbach - „Universul mitic al românilor”-Ed.Ştiinţifică 1994 ). Putem lua în considerare aceste interpretări, având în vedere că ele erau puse şi în versuri şi se şi cântau, asigurând prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.


Etimologia cuvântului “Belagine”


Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus =începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos. Vom arăta care este etimologia cuvântului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului „Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu Pelasgii de ieri şi că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mândrească cu înaitaşii civilizatorii lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptând Adevărul, oricât de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar. Vorbim de evoluţia în timp a lexemului “Pelasg”şi înregistrăm următoarele forme: pelasg(i)–pelah(i) – velah(i) – valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul –Valahii – factor de continuitate în istoria universală – M. Ciornei – rev. Dacia Magazin nr.23 iulie 2005). Considerăm lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnând, ”neam”, „gintă”). Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: Desinenţa finală “us” cade ca o lege generală a trecerii la limba dacoromânâ – valahă-desinenţa –us este pelasgă nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis. Şi prima consoană „s”, greu de pronunţat dispare şi rămâne cuvântul pelagentis. Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul “t”- se ajunge la forma pelagenis. Are loc metateza” i/e”; în vorbire, vocala “e” se confundă uşor cu vocala “i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines. Între bilabialele “p” şi “b” se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines. În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” într-un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul .belagine.

Deci să sintetizăm: PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS - PELAGENTIS - PELAGENIS - PELAGINES -BELAGINES - BELAGINE. In traducere vom spune - stricto senso – că cele două cuvinte “pelasgus” şi “gentis” înseamnă – ”a neamului pelasg”. Se cere, fireşte, o completare a sintagmei. Pentru a deveni inteligibilă adăugăm ceea ce-i lipseşte, şi anume cuvântul iniţial ”leges.” Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG. Cu timpul s-a pierdut, prin neuzanţă, termenul ”leges” şi sensul său l-a integrat lexemul BELAGINES. Memoria colectivă n-a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni. Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines, a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de “cod de legi”. Etimologia cuvântuluiBELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizând largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală. Dacă Pelasgii suntValahii, şi Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este căBelaginele sunt Legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind – Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie. Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s-a impus în toată lumea.


Vechimea Belaginelor


Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea e. n. şi Iordanes (“Getica c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES. Şi Dionisie Exigul. dac de origine (465-545) cel ce a pus bazele calendarului creştin, introducând era noastră de la Hristos, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Contantinopole “a avut în bibliotecă Belaginele” ( N. Dură-“Străromânul Dionisie Exigul şi opera sa”, Rev. “Ortodoxia” 1979, p. 7). Filozof, publicist, astrolog, poet şi mare didacticist, moralist a fost acesta. Dionisie Exigul a ţinut legătura cu dacii de-acasă. Ştiutor de carete multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dacii trăitori, le-a lărgit importanţa, completându-le, valorificând şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi. Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria - Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum. In Polonia se numeauJus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879). Am insistat asupra acestor denumiri pentru că ,având în vedere că „pelasgii” se numesc în timp „valahi”, este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus. Orgolioşii romani au preluat legile de la daco-pelasgi, chiar dacă-i urau. Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, „culegând din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”. Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci , “o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele “XII Table”. În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistraLex Antiqua Valachorum.

N. Densusianu, în urma unui studiu comparativ între acestea şi legile romane prinse în cele „ XII Tabe”, ambele scrise în limba latină, arată că sunt identice şi ajunge la concluzia că „Tabulele” sunt o compilaţiune „şi că acelaşi cod din timpurile pelasge sunt Leges Belagines, în evul mediu numite Lex Antiqua Valachorum, sau Jus Valachie, prezente în A. şi E. Europei.” ( N. Densusianu “Dacia Preistorică” pag. 903.) S-ar putea pune problema şi invers-adică de ce n-ar fi copiat valahii legile de la romani. Problema are răspuns; în primul rând am demonstrat că valahii de azi sunt pelasgii de ieri, în al doilea rând înşişi autorii romani vorbesc de o lege tradiţională imemorială, (vezi Cicero-De Republica I. V 1) pe care o numesc Vetus Lex Romana, sau Vetus Mos, ori Romanus Mos – (Nominus p. 53). Chiar şi în Galia aceeaşi lege tradiţională era denumită Vetustissima Paganorum Consuetudo – (Cicero opera citată). Dacă cele “XII Table” romane constituie fondul legislasţiei romane, atunci sintagma Lex Antiqua Romanorum, sigur se referă la antichitatea anticilor, care nu pot fi decât strămoşii lor pelasgi. Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei,au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. La romani aceste legi aveau şi autoritatea unor legi sfinte pe care le venerau-tinerii erau învăţaţi să le cânte – spune acelaşi Cicero.(op. cit.) dar cu mult mai înainte acest lucru îl făceau agatârşii de pe malul râului Maris. (Aristotel-op citată)


Belaginele – arc în timp


În demersul nostru de a alcătui un studiu despre antroponimele pelasgo-române, am întâlnit spre bucuria şi stupoarea noastră câteva antroponime – (nume de familie ) ce trimit labelagine în modul cel mai direct, purtând în sine, sau în radical, noţiunea de belagine.Prezentăm aceste antroponime odată cu identificarea lor : Blaga = balaginus + lexunus =cele date, legile cunoscute de toţi pe care le respectă; Blaguţi = belaginus + gutiunus = termenul”gut (iunus) este păstrat în germană din adstratul pelasgic – (în istorie se vorbeşte de prezenţa pelasgilor şi în N. Germaniei), însemnând bun, straşnic, decilegile date (pentru toţi) păzite cu străşnicie; Blahovici = blaganus+ hovinecus =homo+ovis+ nec(us) = ucigător de oi străine (locuţiune adj. cu sens metaforic)=neruşinat, deci legile obligatorii cu neruşinare călcate ( înseamnă moarte). Ne uluieşte puterea de influenţă a acestor Belagine, rămase peste milenii încifrateîn nişte nume de familii care există şi astăzi; aflăm, în acelaşi timp şi formele locale de pronunţie a lexemului Belagine şi anume-balaginus, belaginus, blaganus. Observăm că încă din vechime lexemul belagines include şi pe cel de „leges”. Ecouri impresionante, din întunecimea istoriei aduc aceste antroponime. Un imens prestigiu a făcut ca să rămână peste milenii, în legătură cu nişte răstrămoşi, ai celor ce poartă acest nume, indivizi contemporani cu noi.

Un succint comentariu evidenţiază câteva caracteristici care explică păstrarea legilor belagine până foarte târziu, în epoca modernă, sub denumirea de „legile pământului” sau ale „obiceiului pământului”. Desprindem de aici argumente imbatabile în legătură cu vechimea extraordinară a dacilor pe aceste pământuri, evidenţiind şi continuitatea lor pe toată întinderea fostei Dacii, indiferent de evenimentele istorice, păstrarea lor nealterată, ca şi faptul că încălcarea lor putea duce la pedeapsa cu moartea. Dacă documentele scrise despre dacoromânii pelasgi, valahi s-au pierdut, sau au fost distruse intenţionat, dacă monumentele-edificii le-a distrus timpul sau omul, atunci limba rămâne sursa de informare cea mai sigură şi cea mai conservatoare.


Belaginele – legile obştilor valahilor


După ocuparea Daciei la 106 e. n., statul dac dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpâni-doar cei legaţi de administraţie în principal. Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi. Aceştia se organizează – aplicând vechile legi în condiţii diferite. Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine ,în unele zone destul de târziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor. Încă din „Pactul” propus de dacii răsculaţi în anul 117, e. n. se vorbeşte despre drepturile acestor „obşti”, ceea ce arată că legile romane n-aveau aplicare pentru dacii organizaţi după legile „gintei”. Belaginele devin Legile Obiceiului Pământului. Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrânii, depozitarii legilor străvechi. Bătrânii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de sfatul bătrânilor.” Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei, şi forţa lor de influenţare capătă tăria pământului, purtând şi denumirea de „rânduieli”. Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pământului unui „neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sânge, care se integrau obştilor. Obştea era alcătuită de un număr de „moşi” care aveau în spate lor „un neam”, care stăpânea pământul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, ”Satele devălmaşe româneşti şi europene .Studii introductive- în H. H. Stahl, “Satele devălmaşe”.vol. I Edit. Cartea Românească, Buc. pp.I-XLV). În popor mai circulă şi azi zicala –„a vinde moşi pe groşi.”(a minţi). O dovadă a rolului „moşilor” şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: „moşie”, „moştenire”, „moştenitor”, „moşnean”, Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai târziu „patria”, „pământul”, transmiterea dreptului de stăpânire a acestuia din generaţie în generaţie, deci „continuitate”, dar menţionează şi pe „deţinătorul liber de pământ, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş ”. Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile dacilor. Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean până în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunităţilor săteşti, lege a pământului, asigurată de bătrânii cu brazda în cap. Până târziu, (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti. Mai multe dintre acestea se integrau unui “ocol” cu un centru numit şi„vatră”care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecătorparticular, alcătuit din „Oameni Buni”- care erau oameni de bunăcredinţă, întocmai cum „aceeaşi instituţiune a „oamenilor buni” asigura arbitri şi martori aşa cum aflăm din vechiul drept românesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie” (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46 ) , care nu puteau fi traşi în judecată decât de domnitor. Despre aceste instituţii vorbeşte codul numit şi Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer ( L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod barbar şi că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară. Bethman – (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria. Concluzia o trage tot N. Densusianu (opera citată): ”Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră. Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”,(op cit. p.906). Legea consemnează rolul important pe care-l aveau, în judecata proceselor „Boni Homines” (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui „întocmai ca în Banat.” (ibidem). Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis şi Legea Pământului este una şi aceeaşi vom aduce câteva dovezi din documentele vechi.

Am descoperit un volum, de acte istorice-cele mai vechi din sec al XVI-lea- adunate dejudecătorul Câmpulungului Moldovenesc Tudor Ştefanelli, membru al Academiei Române, publicată în 1915. Acesta se intitulează „Documente din Vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, cu mai multe iscălituri facsimilate în texte şi 19 reproduceri facsimilate de documente originale” (Ediţiunea Academiei Române, Buc..Librăriile Socec şi Sfetea,1915). Aceste”Documente”, au constituit, de altfel, materialul care a stat la baza discursului“de recepţiune” a autorului la Academia Română, intitulat “Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc”. Credem că nu-i lipsit de interes, să amintim că T. Ştefanelli a avut colaboratori pe prof. I. Bianu, pe dr. D. Onciul şi pe N. Iorga. Puţin cunoscute şi nevalorificate „documentele luminează multe părţi întunecate ale istoriei Câmpulungului Moldovenesc şi ale multor alte ţinuturi, care în vechime păstrase, faţă cu descălecătorii Moldovei, oarecare neatârnare în traiul şi organizaţia lor internă; locuitorii din vechiul ocol al Câmpulungului se bucurau în munţii lor de multe privilegii şi de o neatârnare pe care celelalte ţinuturi ale Moldovei, afară de Vrancea şi Tigheciul (Basarabia) nu o aveau. Din acest motiv D. Cantemir în „Descriptio Modaviae” le consideră nişte „mici republici.” Volumul amintit cuprinde tranzacţii de vânzare cumpărare, danii, zălojaguri, înscrisuri de împrumut cărţi de judecată ale bătrânilor şi ale vornicilor, hrisoave domneşti pentru câmpulungeni, cuprinse între sf. sec. al XVI-lea până în sec. al XIX-lea. În documentele amintite se arată, mai ales, importanţa OAMENILOR BUNI. Prezenţa lor e cerută de Legea Pământului, ei fiind împlinitorii judeţului dar şi garanţi ai adevărului hotărârii. În cel mai vechi document ce e prins în acest volum, o carte de „zălojag”, de la anul 1611, leat 7119, între Ursul Mănăilă şi feciorul lui Gheorghe pentru un loc din Pecişte se vorbeşte că atunci când s-au făcut „acest adevărat zapis, au fost mulţi oameni buni” urmează o listă de 7 nume,(op. cit. p. 1). Aceeaşi importanţă a celor aleşi de obşte, este consemnată în înscrisul de la 1765=7274 noev 11 „dat la mâna lui Ghiorghiţ(î)..precum să să ştie, după cum arată hotarnica pân mărturie aoamrni buni şi bătrâni” (idem pag. 78). Chiar domnitorii şi boierii recunoşteau această instanţă a bătrânilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei „rânduie pe urma unei cărţi gospod pe mai mulţi bătrâni din Candreni să măsure şi să hotărască moşiile fraţilor Candrea”. (op. cit. p.56-57).Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrânilor se păstrează chiar şi în timpul habsburgilor şi în Transilvania şi în Bucovina. În rezolvarea unor neînţelegeri, de pildă – într-un act de la 1822,august,2,mart, 2 se arată că Scaunul C-lungului rânduieşte hotarnici pe Ioniţă Mircăş şi pe Ioniţă Lehaci, care împărţesc o moşie între urmaşi, cărora “le dau la mână carte de învoiaşă întărită de vornicul C-lungului şi de bătrânii din vatră”(idem p. 380-381).

Reprezentanţii obştei se implică şi în treburile împărăteşti, drept mărturie stă jurământul juraţilor din C-lung “rânduiţi de scaun şi de sat să facă cislă împărţirei banilor împărăteşti”.(1786 dec,1 op cit. p. 169). Funcţionarii împărăteşti nu puteau da din pământul împărătesc vreo bucată de pământ slujitorilor împărăţiei, fără hotărârea sătenilor.( „Noi sătenii din vatraC-lungului am dat această adevărată scrisoare la mâna lui Vasile Olariul, de aice, precum se ştie ca fiind bun gospodar şi purtător în poruncile împărăteşti şi moşie neavând, pentru trebuinţa sa, au făcut cerire şi i-am dat o bucată din locu împărătescu”. (1784 iulie 10, op cit. p.150). Şi acum, după milenii recunoaştem, în modul de înstrăinare al pământului, Lex Valahorum. Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpânirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii. Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s-a vândut cu încuviinţarea neamurilor.Practica blestemului celor ce vor urma şi nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este – se vede – mult mai veche – o întâlnim şi în actele de danie ale domnitorilor; Ştefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pămînturi, sate şi privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui. Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decât aceasta.

O formulă întâlnită în mai toate actele de până la sf. sec al XIX-lea, arată influenţa creştinismului. Aducem drept exemplu un document edificator, frumos şi pentru limbajul arhaic– “iară de acmu să va rădica dintru nepoţii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastrâ, să mai umble a mai răscumpăra acel iaz, să fie treclea şi proclet de 318 oteţ(i) din vă Nicichii şi anaftima şi negru ca Ariea, şi-s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea ) 1652=(leat 7171 noemvre, 17-op cit. p .4-5). După Edictul de la Milano, din 313 e.n., dat de împăratul Constantin cel Mare, prin care creştinismul devin „religio licita”, şi dacii, care au suferit prigoană timp de aproape trei secole de la Hristos, cu biserică apostolică, şi care au dat şi martiri, se bucură de recunoaşterea credinţei şi de încetarea persecuţiilor. Pentru daci, Sinodul I Ecumenic de la Niceea anul 325 e.n. a constituit un punct de reper în continuitatea fiinţării lor, ca neam, prin acceptarea prevederilor acestuia. Adunarea tuturor episcopilor bisericii creştine a pus bazele fundamentale ale creştinismului, a luat decizii majore, ce privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii, a respins ereziile lui Arie. A participat şi episcopul Geţiei Teodosie (“Iyvoarele Istoriei României”, Buc. 970, p. 225-229). Prevederile sinodale s-au răspândit cu repeziciune, având în vedere uriaşa lor importanţă existenţială. Ele devin, prin asimilare, parte componentă a Legilor Obiceiului Pământului, a Belaginelor, adică a Legilor Valahilor şi întăresc morala atât de necesară, acum când codurile scrise nu mai există şi când e nevoie de autoritate pentru a supravieţui ca popor. Cunoscute chiar in prima jumătate a sec. al IV-lea, creştinii dacoromâni le-au transmis din generaţie în generaţie. Ele se manifestă în înscrisuri, multe secole. Jurămintele făcute în actele lor, până târziu, în sec. al XVII-lea şi chiar al XIX-lea, arată că legile strămoşeşti, Legile Belagine nu s-au pierdut.

În concluzie, putem spune ca Iordanes în sec. al VI-lea – că “Belaginele există şi azi”. Ele trebuie descoperite prin dăruire, prin renunţarea la prejudecăţi, şi, mai ales, prin deschiderea la ceea ce oferă miturile, obiceiurile, şi datinile, tradiţiile orale, şi, în mod deosebit, limba.Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.Cufundându-ne în adâncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n-au pierit, ci s-au înveşnicit şi ne-au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi-i ţinea drept, pe Pământ.


Prof. Maria Ciornei ”

Sursa 1

Sursa 2


Cele 45 de LEGI BELAGINE



„ 1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, mişcarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumina tunetul şi focul ce se revarsă aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumina mai presus de cele ce te înconjoară Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ ca şi pământul cel neted.

4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsa de nimic. Creangă prea plina de rod este mai repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apa îi stinge suflarea.
5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolteşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţa. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi da vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveşte răul şi ia aminte la învăţătura sa. La început este doar un firicel de apa, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apa cu apa se adună, iar împreuna puterea este şi mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apa ştie unde vă ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ţi fie gândul limpede pânaă la sfârşit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apa cu apa se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa paianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înşelaciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia,boala, amărăciunea şi moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea? Duce un om mai mult decaâ boul? E mai bogat vreunul ca pământul? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere, dacă ea nu este lămurită de vreme.

11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; Vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbatoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va cobori mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.

12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înţeleptul încalcă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câstigul în pierdere şi înălţarea în cădere.

13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmanie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă dupa cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.

15. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri şi, asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc şi vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic, fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumina pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu, înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roata aşa creşte şi ispita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; Dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lânga dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.

20. Nu-ţi amări sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare, căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lacomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa, trufia întotdeauna aduce suferinţa.

21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţa,gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată pământul tare.

23. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale, înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, iar de acolo îşi trage grabnica avuţie.
25. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumina cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seama de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teama nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine puţin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afara, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.

29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barbă albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.

30. Multumeşte-i pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte-i cerului pentru ploaia care îi hrăneşte pământul, mulţumeşte-i soarelui pentru căldură şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte-i lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte-le stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte-i muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte-i pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte-i izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte-i copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte-i omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.

31. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rana nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roată plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înţelept poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel întelept a fost odata şi el la fel ca şi cel tulburat şi roadele amare l-au facut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit înlăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădacini în mintea si simţirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă decât cealaltă? Este un izvor mai limpede decât altul? Este un fir de iarbă mai presus decât altul? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamană un deget cu altul de la aceeaşi mână dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.

34. Neputinţa vine dupa răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatra şi rămâne fără umbră .Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte îşi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slabi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de caldura urmaşilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.

36. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toata întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seamă înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâma din puţinul care se vede…

38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pun doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs, şi plânsul pândeşte.

39. Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, bună purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Veşnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te arunca mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevarata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogaţie, rodnică şi trainica lucrare.

41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţă poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.

43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate cobori frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesubt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taina a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.

45. Înțeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.”


SURSA: http://remerra.blogspot.ro/p/pag1.html

"Dacia Preistorică", partea a I-a, de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1913

"Dacia Preistorică", partea a II-a, de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1913



Legile Belagine 01