Mitul peșterii / The cave myth




....cartea VII din Republica, scrisă de Platon

Pentru a ușura ințelegerea subiectului voi povesti într-o variantă simplificată alegoria scrisă de Platon.

În dialogul imaginar dintre Socrate și Glaucon, cel dintâi invocă o situație ipotetică și îi cere interocutorului să reflecteze asupra poveștii:

În interiorul unei peșteri, se află încă din copilărie, oameni care nu se pot mișca din locul în care stau și nu pot întoarce capul ca să poată privi în jur. Singura lumină din peșteră este un foc, aflat undeva în spatele oamenilor imobilizați. Între acești oameni și foc, este un drum în dreptul căruia a fost contruit un zid, precum paravanul unui teatru de păpuși. Din timp în timp, pe acest drum trec oameni care poartă tot felul de obiecte și statuete. Prin purtarea acestora prin fața focului, acestea aruncă umbre pe peretele către care stau îndreptați oamenii imobilizați.

În acest moment al poveștii, Socrate îi cere lui Glaucon să reflecteze asupra situației acelor oameni a căror existență a fost definită de o singură realitate – lumea umbrelor proiectate prin fața lor. Se întreabă dacă noi suntem cu adevărat diferiți de acești oameni imobilizați, fiind expuși mereu la aceeași realitate… Cum am putea ști că există altă realitate?

În etapa următoare a poveștii, Socrate propune eliberarea unuia dintre oamenii imobilizați. În acest moment omul poate umbla și poate roti capul, poate privi obiectele purtate prin fața focului. Cu această nouă “libertate” omul va simți discomfort și durere, confuzie și neîncredere. Chiar dacă acestuia i s-ar divulga faptul că acele obiecte în noua lor lumină sunt mai aproape de realitate decât ce a văzut el până acum, fiind expus la lumina arzătoare a focului, acesta ar putea alege să se întoarcă la umbrele familiare, în loc să privească direct în lumină.

În a treia etapă a poveștii, omul eliberat este târât cu forța pe un drum lung și anevoios, până la ieșirea din peșteră, unde acesta va fi orbit de strălucirea soarelui. Omul nu va reuși să privească soarele și lucrurile din lumina lui până nu va se va adapta treptat la noua stare. Mai întâi va privi umbrele și reflexia obiectelor în apă, stelele și luna în umbra nopții, ca mai apoi să zărească pe rând lucrurile și oamenii. Odată obișnuit, nu se va considera acesta norocos cu schimbările din viața lui? Și nu va fi acesta cuprins de mila celor rămași în urmă?

La întoarcerea în peșteră a celui de afară, privirea i-ar fi întunecată și incapabilă să distingă aceleași umbre cu care era familiar înainte de ieșirea din peșteră. Dacă acesta ar intra în “jocul” interpretarii umbrelor, cu privirea încă întunecată de lumina de afară, credeți că ar avea succes? Cum ar fi perceput de ceilalti din peșteră? N-ar fi acest moment vulnerabil dovada că privirea lui e viciată, că nu s-a întors cu nimic bun de afară și că nici măcar nu merită efortul încercării de a ieși din peșteră? Oamenii care nu au părăsit peștera niciodată nu s-ar speria de poveștile celui revenit? De lipsa vederii lui? De lucrurile pe care nu le înteleg?

În acest context, dacă cineva ar încerca să îi scoată afară, n-ar încerca aceștia să se păzească și să se apare de intrus chiar și cu prețul uciderii lui?

La momentul scrierii ei, alegoria era modul în care Platon explica rolul filosofului în societate, iar omul ieșit din peșteră era însuși filosoful care avea obligația, ca după iluminarea sa, să se întoarcă și să îi conducă pe oameni pe acceași cale.

De la scrierea acestei alegorii, ideea a fost asociată cu importanța culturii și iluminarea oamenilor prin expunerea la cultură (lumină) sau, cu o condiționare dată de societatea din care facem parte în vremurile pe care le trăim și desprinderea de aceste constrângeri.

Sunt oameni care caută mereu eliberarea din peșteră și care se vor lupta din greu să se elibereze de jugul în care au fost prinși în copilărie, vor privi lucruri vechi sub lumina focului și vor urca un drum lung și greu pentru a ajunge la lumina orbitoare de la capătul drumului.

Dar sunt și oameni pentru care confortul peșterii e suficient iar acesta le va contura realitatea.

Dacă fiecare dintre acești oameni și-ar petrece existența în lumi paralele, atunci cei din peșteră ar fi liniștiți și netulburați de cei de afară.

Atunci când cei din afară se întorc cu o altă perspectivă asupra lucrurilor văzute, asistăm la o ciocnire a unor idei care există și sunt reale pentru ambele părți.

Vă sunt familiare discuțiile dintre copii și părinți în care părinții refuză cu îndârjire “noile” perspective ale copiilor pe principiul: “Le-am văzut eu pe toate deja la vârsta mea”, “Nu mă înveți tu pe mine”, “N-am nevoie de asta, am trăit bine și până acum” și altele asemănătoare? De multe ori, aceste reacții sunt născute din lipsa de încredere față de ceva ce e în afara sferei noastre de cunoaștere și control. Va fi mereu o ciocnire a vechiului cu noul, bătrânului cu tânărul, o luptă dată mereu pe principiul “adevărul meu e mai bun decât adevărul tău”.

.....

Sursa