Deplina conştienţă dezvăluirea înţelepciunii înnăscute a fiinţei de Gaylon Ferguson



DE CE NU STĂ LOCULUI MINTEA MEA?

Întrebare: reuşesc să-mi focalizez atenţia asupra procesului de respiraţie al corpului, dar ea nu rămâne locului, cel puţin nu pentru multă vreme. Nu pare să conteze dacă stau în picioare sau aşezat - câteva momente de vigilenţă şi de prezenţă şi apoi o ia iar la goană. Lucrul acesta e frustrant pentru mine; dacă mintea e, prin natura ei, stabilă, limpede şi puternică, atunci de ce nu stă locului? Aşa cum spune Sakyong Mipham în "Turning the Mind into an Ally" (în traducere: Transformând mintea într-un aliat): "Mintea omenească e, prin natura ei, plină de bucurie, calmă şi foarte limpede." Bun, atunci de ce hoinăreşte aşa? Dacă e atât de firesc calmă şi toate cele, de ce nu rămâne de la sine focalizată pe respiraţia corpului?"

Răspuns: Natura, în contextul practic al instruirii noastre, reprezintă adevăratul teren de încercare al adevărului învăţăturilor. Sakyong Mipham comentează: "Din perspectivă budistă, fiinţele umane nu sunt în mod intrinsec agresive; noi suntem în mod inerent paşnici. Lucrul acesta este, uneori, greu de crezut." La fel de incredibilă este şi învăţătura care spune că mintea noastră are o stabilitate inerentă, incredibilă, mai ales atunci când o aşezăm pe o temelie solidă şi vedem că face orice altceva în afară de a sta locului. Se mişcă, sare, aleargă încolo şi-ncoace. Uneori, ne întrebăm dacă învăţăturile legate de meditaţie nu fac cumva referire la stabilitatea minţii oricui altcuiva în afară de a noastră.

Mintea hoinăreşte din cauză că asta a fost ea educată să facă. În perioada în care am trăit în sânul populaţiei Yoruba din Africa de Vest, am observat accentul pe care îl puneau oamenii aceia pe "educaţia de acasă", în special în cazul familiilor tradiţionale. Un copil care se purta urât când era în vizită la altcineva acasă - care nu saluta oamenii cum trebuie sau nu le arăta celorlalţi respect şi amabilitate - era imediat etichetat ca fiind produsul "proastei educaţii de acasă". Bătrânii dădeau dezaprobator din cap şi repetau domol: "Proasta educaţie de acasă, lipsa educaţiei". La fel e şi cu mintea. Atunci când o trimitem de-acasă să facă diverse lucruri, ea îşi va dezvălui această instruire timpurie pe care i-am dat-o, de fi în altă parte, de a căuta neîncetat plăceri de moment, una după alta. Din moment ce ne-am instruit atât de viguros şi vreme atât de îndelungată (cine ştie cât de îndelungată) să ne abatem atenţia de la prezent, de ce-ar trebui să ne aşteptăm ca, la fel ca în cazul proverbialului bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte la vale, mintea să schimbe brusc direcţia şi să o ia înapoi, în sus?

Aşadar aceasta este vestea proastă: instruirea în direcţia abaterii atenţiei şi neastâmpărului durează de mai multă vreme decât ne putem noi aminti, iar rezultatul acelei întregi instruiri anterioare, în agitaţie mentală, e cât se poate de evident, zi de zi. De ce stau lucrurile astfel? Aşa cum spune o veche zicală: "După faptă, şi răsplată". Ne-am lăsat mintea să hoinărească încolo şi-ncoace obligând-o să acorde numai atâta atenţie câtă era necesară ca să ducem o treabă la capăt - să conducem o maşină sau să trecem de la un website la altul sau să ascultăm un anunţ important.

Vestea bună este că, din moment ce mintea a fost instruită să plece, ea poate fi instruită să stea. Învăţăturile fundamentale ale tradiţiei meditaţiei spun că instruirea noastră în direcţia stabilităţii va fi încununată fără îndoială de succes, în parte, fiindcă disciplina meditaţiei e în acord cu natura fundamental stabilă a minţii. Instruirea noastră merge pe firul naturii noastre interioare, chiar dacă natura aceasta nu e prea vizibilă la început, din cauza multor straturi de praf... (pag. 87-88)

Dakpo sugerează să ne privim gândurile ca pe nişte aliaţi ai practicii noastre, tovarăşi pe cale. De fapt, nu putem practica vigilenţa faţă de activitatea minţii dacă gândurile nu sunt prezente; ele sunt precum un combustibil pentru focul vigilenţei, fie că folosim ulei, benzină sau lemn: cum vom aprinde flacăra vigilenţei dacă nu avem ceva de pus pe foc?

Exerciţiu: vigilenţa faţă de minte

1. Luaţi postura aşezată, pentru meditaţie. Mai întâi, aduceţi atenţia în corp, simţind tălpile pe covor, picioarele, fundul turtit pe scaun sau pe perna de meditaţie, trunchiul, umerii, braţele, mâinile, gâtul, capul şi faţa. Acordaţi-vă timpul necesar pentru a relaxa orice tensiune pe care o descoperiţi. Apoi, simţiţi întreg corpul în acelaşi timp, aplicând vigilenţa faţă de corpul aşezat. Apoi, ca o prelungire directă a acelei vigilenţe faţă de corp, includeţi senzaţiile respiraţiei, corpul inspirând şi expirând. Menţineţi atenţia relaxată asupra ritmului blând, liniştitor, de du-te-vino, al respiraţiei.

Dacă atenţia se abate de la respiraţie la sunetul claxoanelor maşinilor şi al traficului de afară sau la imaginea unui trandafir galben din glastră, constataţi această abatere şi apoi readuceţi blând atenţia la corpul care respiră. Meditaţia vigilenţei e uneori denumită practica aducerii aminte. Denumirea aceasta a practicii ne reaminteşte: rezidă o forţă reală în faptul de a ne aminti să rămânem cu respiraţia şi să ne întoarcem la ea.

2. Apoi, stând astfel aşezaţi, respirând şi fiind atenţi la respiraţie, observaţi-vă în mod deliberat şi gândurile. Includeţi în vigilenţa voastră şi o anumită conştientizare a gândurilor. Sunt prezente numai câteva gânduri, ţâşnind când ici, când colo? Sau, dimpotrivă, sunt prezente atât de multe gânduri, care se înmulţesc atât de repede, încât ar fi imposibil să le numeri, asemenea puzderiei de stele de pe cerul nopţii? Observaţi.

Fiţi atenţi în special la mişcarea gândurilor - e rapidă, de viteză medie sau înceată? O imagine tradiţională e aceea că mintea poate fi plină de gânduri care năvălesc ca o cascadă iute de munte. O altă imagine e aceea că gândurile pot pluti lent, asemenea unui râu lin, domol. Nu se pune problema că una dintre acestea e mai bună decât cealaltă; esenţialul, în vigilenţa faţă de minte, constă din a observa mişcarea activităţii mentale, oricum ar fi ea - rapidă, înceată sau alternând între cele două. Recomandarea principală este aceea de a deştepta o conştientizare alertă a minţii în mişcare, în acelaşi fel în care am menţinut iniţial vigilenţa focalizată asupra gustului unei portocale, acum aducem atenţia goală asupra gândirii discursive.

Continuaţi cu practica meditaţiei, timp de câteva minute, incluzând orice senzaţii şi gânduri care apar, în acelaşi timp continuând să asiguraţi vigilenţei o stabilitate, menţinând focalizarea ei relaxată asupra respiraţiei. Atenţia la respiraţie este ca un fir sclipitor de argint, care străbate întregul labirint. Pura plictiseală sau lucruri uimitoare pot apărea, tot soiul de stări plăcute şi neplăcute pot apărea, dar noi includem tot ceea ce se iveşte în platforma fermă, vastă, a atenţiei bine înrădăcinate la corpul care respiră. (pag. 147-148)

Începem de-acolo de unde suntem, după cum spune o faimoasă călugăriţă budistă americană, şi ne împrietenim cu noi, aşa cum suntem, ca punct de pornire pentru extinderea bunătăţii către ceilalţi.

Practica contemplativă ţine în faţa noastră o oglindă clară, luminoasă, care reflectă cu precizie starea noastră mentală şi sufletească. Ne-am putea simţi demoralizaţi să vedem cât de adânc înrădăcinate în realitate sunt tendinţele noastre egoiste. Aşa cum spune Sakyong Mipham: mulţi dintre noi sunt sclavii minţii. Propria noastră minte e cel mai mare duşman al nostru. Încercăm să ne concentrăm, iar mintea începe să hoinărească, încercăm să ţinem stresul în frâu, dar neliniştea ne ţine treji în noapte. Încercăm să fim buni cu oamenii pe care îi iubim, dar apoi uităm şi ne punem pe noi mai presus de ei. Egoismul acesta "amnezic" nu e tocmai întâmplător; descoperim obiceiuri ale inimii adânc înrădăcinate. Recunoaşterea forţei elanului generat de ego reprezintă un prim pas către înlocuirea acestor tendinţe cu obiceiuri armonioase, mai aliniate cu natura noastră plină de compasiune.




Sursa