– Niciodată nu le-a surâs oamenilor ideea că universul în care trăiesc se reduce, pur și simplu, la ceea ce se află în jurul lor. Așa s-a născut credința în existența unor regate, orașe sau chiar lumi întregi care sunt ascunse vederii. Iar unele dintre aceste credințe persistă și azi –
Tradițiile budiste din Tibet și din India vorbesc despre un regat mitic, ascuns undeva în nordul sau centrul continentului asiatic. Acest regat, numit Shambala, ar fi înconjurat de două șiruri înalte de munți acoperiți de zăpadă, ale căror culmi sunt „ascuțite ca dinții”. Shambala ar fi condusă de un rege, așezat pe un tron în formă de leu, aflat în palatul său din capitala Kalapa. Orașul, în formă de pătrat și înconjurat de ziduri făcute din rubin, este descris ca fiind de o frumusețe mai presus de cuvinte. Printre piesele sale de rezistență se numără cele patru intrări construite din pietre prețioase, cele 31 de pavilioane, fiecare în parte înconjurat de grădini și pâraie, o gigantică mandală făcută din lemn de santal, și platforma din perle pe care se ridică splendidul palat regal, înalt de nouă etaje. Acesta are acoperișul și podelele acoperite cu plante de cristal, care radiază căldură, și este înconjurat de multe alte palate, aparținând vasalilor regali. Despre Regatul Shambala vorbesc pe larg străvechile texte „Kalachakra Tantra”, care relatează că Shambala era un regat aflat „la nord de râul Sita”, al cărui rege, Dawa Sangpo, căuta o cale să asimileze unele învățături profunde privind sensul vieții. Într-o zi, i s-a înfățișat însuși Buddha, care i-a pus la dispoziție învățăturile Kalachakra, menite să deschidă porțile tainice ale înțelepciunii și compasiunii. Dawa Sangpo le-a studiat cu dăruire, lăsându-le moștenire celor șase succesori ai săi care, la rândul lor, au aprofundat textele sacre vreme de câte 100 de ani fiecare. Textele Kalachakra nu precizează ce s-a întâmplat mai târziu cu regatul Shambala, motiv pentru care au fost propuse mai multe interpretări. Unii au afirmat că întregul regat a atins iluminarea, punând în practică învățăturile Kalachakra, devenind un tărâm atât de pur, încât oamenii pot renaște. Alții susțin că Shambala este un tărâm care continuă să existe pe acest pământ, fiindu-le accesibilă doar celor a căror percepție a fost purificată prin meditație.
Textele tibetane mai dezvăluie o informație crucială despre Shambala. Și anume, că aceasta va avea în total 25 de regi, care vor purta titlul de Kalki. Ultimul dintre ei, numit Raudra, care își va începe domnia în anul 2327, va porni la luptă împotriva barbarilor, urmând să obțină o victorie în urma căreia întreaga lume să revină la valorile cunoașterii și ale armoniei interioare. Dacă această bătălie de pomină, despre care vorbesc textele sacre, va fi una care se va da în plan fizic sau spiritual, există controverse, deși, dată fiind natura manuscriselor, este greu de crezut că ele se referă la vreun război, în sensul clasic al cuvântului.
Sovieticii, fascinați de Shambala
Imaginea Shambalei a aprins imaginația multor autori mistici, convinși că regatul descris de textele sacre este de fapt un centru secret, de unde este guvernată planeta noastră. Mulți consideră că acest centru se află fie în interiorul Asiei, fie într-o dimensiune tainică, de unde locuitorii din Shambala observă ce se petrece pe planeta noastră, intervenind atunci când situația o cere, pentru a corecta eventualele derapaje și a ne readuce pe făgașul cel bun.
Atât de seducătoare a fost ideea acestui regat ascuns, încât, în vederea descoperirii sale, s-au organizat, în decursul timpului, expediții în toată legea, precum cea întreprinsă între anii 1924 și 1928 de teozofii ruși Nicholas și Helena Roerich.
Fascinat de Shambala a fost și Gleb Bokii, criptograful șef al bolșevicilor și unul dintre mai marii poliției secrete sovietice. El spera să reușească să contopească învățăturile Kalachakra cu ideile promovate de comunism. Atât de înfocat era, încât a creat și un laborator afiliat poliței secrete, în care a efectuat experimente pe baza tehnicilor spirituale budiste, în urma cărora spera să găsească cheia creării unor ființe umane comuniste perfecte. Ce anume înțelegea prin asta nu știm. Știm, în schimb, că a cochetat inclusiv cu ideea de a organiza o expediție specială în Asia, pentru a putea accesa înțelepciunea Shambalei. Proiectul a căzut din cauza intrigilor din cadrul serviciilor secrete sovietice.
Avalon
Potrivit unor relatări, Insula Avalon era extrem de greu de găsit, fiind veșnic înconjurată de cețuri. Cine dorește să-și formeze un tablou cât mai complet al legendei misterioasei insule are de ales între două căi, ambele înțesate de capcane: fie să facă un fel de puzzle, punând cap la cap frânturile de informație adunate din nenumăratele povestiri care au făcut în decursul timpului referire la Avalon, fie să-i deslușească misterul, mergând, ca detectivii, pe urmele fiecărei fărâmițe de informație pentru a-i testa veridicitatea. Dar pe oricare cale am apuca-o, ni se relevă un tărâm fascinant și încărcat de magie.
Numele de Avalon, despre care cei mai mulți specialiști cred că se trage din limba galeză, înseamnă literalmente „Insula merilor” sau „Insula pomilor fructiferi”. Felurite istorisiri despre acest loc ascuns au circulat multă vreme pe cale orală, alte informații fiind preluate din cronici de mult pierdute. În anul 1136, un cleric britanic pe nume Geoffrey de Monmouth s-a inspirat din toate aceste povestiri, atunci când a scris „Historia Regum Britanniae” („Istoria regilor britanici”), prima lucrare în care a fost menționat Avalonul. Clericul spune că acesta ar fi locul în care a fost făurită sabia fermecată Excalibur, cu ajutorul căreia legendarul Rege Arthur a reușit să le țină piept invadatorilor saxoni și să readucă ordinea în Britania, care căzuse pradă haosului, după plecarea foștilor stăpânitori romani.
În 1150, Geoffrey din Monmouth a venit cu noi detalii prețioase despre enigmatica Insulă Avalon, în lucrarea „Vita Merlini” („Viața lui Merlin”), dedicată puternicului mag care i-a slujit lui Arthur drept îndrumător și sfetnic. „Insula Merilor, pe care oamenii o numesc Insula Fericiților (…), își trage numele de la faptul că produce singură toate lucrurile; câmpurile de acolo nu au nevoie de plugurile fermierilor și nu se cultivă nimic, cu excepția a ceea ce oferă natura. Pământul produce de la sine grâne și struguri, iar merii se înalță din iarba tunsă scurt. Pământul produce de la sine totul, iar oamenii trăiesc o sută de ani și peste. Nouă surori guvernează insula, urmând un set de legi bune, care au ajuns la ele din țara noastră”, spune clericul în a doua sa lucrare.
Printre cele nouă surori se remarcă o anume Morgen sau Morgan, despre care Geoffrey de Monmouth povestea că avea puteri vindecătoare și care, potrivit unor versiuni mai târzii, i-ar fi spus lui Arthur că în Avalon „trăiesc femei care cunosc întreaga magie a lumii”.
De altfel, în mai toate povestirile despre Avalon, apare câte o entitate de sex feminin cu puteri magice deosebite, care se află adesea și la conducerea politică a insulei. Uneori este vorba de Morgan, alteori despre o „Doamnă a Lacului” (unii specialiști afirmă că cele două ar fi una și aceeași persoană). În unele relatări, ea e descrisă ca fiind eminamente bună, protejându-i cum poate mai bine pe Regele Arthur și pe apropiații acestuia, în vreme ce în altele, e atât de avidă de cunoaștere și de putere, încât ajunge să calce în picioare valorile morale. În sfârșit, există și variante în care acest personaj feminin e malefic în sine, o vrăjitoare de tip clasic. De ce oare aceste diferențe între diferitele variante? O posibilă explicație ține de însăși epoca la care se referă legenda despre Avalon și Regele Arthur, o epocă în care se făcea, treptat, trecerea de la credințele păgâne la noua religie creștină. Într-un asemenea context, o figură precum Morgana, strâns legată de vechile divinități adorate odinioară de celți, putea lesne căpăta trăsături neplăcute sau chiar malefice, primind stigmatul de vrăjitoare. Măcar în acest sens, profund metaforic, povestea Avalonului este una cât se poate de adevărată, pentru că ea oglindește fidel modul în care s-au schimbat concepțiile oamenilor de la o epocă la alta, de la noaptea vrăjitorească la lumina cerească.
În căutarea Avalonului
Și totuși, asta nu îi împiedică pe oameni să caute și în zilele noastre, cu înfrigurare, insula Avalon. Unii cred că aceasta se afla acolo unde se înalță Glastonbury Tor, un deal înalt de 158 metri, situat în comitatul Somerset din Anglia. Istoricul și clericul Gerald de Wales scria, în secolul al 12-lea, că „Ceea ce este cunoscut acum ca Glastonbury era numit în vechime Insula Avalon”. „Locul este, practice, o insulă, pentru că e complet înconjurat de mlaștini. În limba galeză, se numește Ynys Afallach, ceea ce înseamnă Insula Merilor, și acest fruct creștea odinioară aici din abundență. „Cu ani în urmă, districtului i s-a spus în limba galeză și Ynys Gutrin, adică Insula de Sticlă, și din aceste cuvinte saxonii invadatori au inventat numele Glastingebury, pe care i l-au dat acestui loc”, a mai explicat arhidiaconul.
Pe la 1190, călugării abației Glastonbury au susținut că au găsit chiar și oasele Regelui Arthur și ale soției sale, Guinevere, îngropate la o adâncime de cinci metri. Rămășițele, dintre care cele bărbătești au fost descrise ca fiind de-a dreptul gigantice, s-ar fi aflat într-un scriu masiv, alături de care se afla o cruce pe care erau scrise, după cum spune Gerald de Wales, următoarele cuvinte: „Aici zace înmormântat faimosul Arthurus, împreună cu Wenneveria, a doua sa soție, în Insula Avalonului”.
Astăzi, această poveste este în general respinsă de istorici, care cred mai degrabă că la mijloc a fost un soi de manevră publicitară, realizată în scopul strângerii de fonduri pentru repararea abației, care fusese grav afectată de un incendiu produs în 1184. Recent, au fost propuse drept „adevărat Avalon” locuri dintre cele mai diverse, cum ar fi fostul fort roman Aballava, care străjuia zidul lui Hadrian, insula Bardsey de pe coasta galeză, insula arctică Groenlanda ori insula spaniolă Mallorca.
Teoria pământului gol și intratereștrii
Deși multe culturi și-au imaginat că sub pământ nu s-ar putea afla altceva decât rocă, în decursul timpului au apărut și numeroase teorii potrivit cărora Terra ar dispune de o suprafață interioară locuibilă, adăpostind în măruntaiele ei peisaje, chiar și civilizații dintre cele mai stranii. Ufologul Brinsley Le Poer Trench, al șaptelea Marchiz de Heusden, a susținut, bunăoară, că unii extratereștri nu ar fi venit din spațiul cosmic, ci de sub scoarța Pământului, unde ar continua să existe o civilizație diferită de a noastră și mult mai avansată, care are acces la suprafață printr-o serie de tuneluri. Mai precis, șapte sau opt, dintre care unul la Polul Nord, altul la Polul Sud și altele răspândite prin diferite puncte de pe mapamond, cum ar fi Tibetul. Dat fiind că reprezentanții acestei civilizații ascunse nu ar proveni din spațiul cosmic, ci din adâncurile pământului, li s-a dat denumirea generică de intratereștri.
Poveștile despre intraterereștri nu sunt însă noi. Grupul etnic Taino din Cuba credea, de pildă, că propriii săi strămoși au apărut în cele mai vechi timpuri din două peșteri aflate într-un munte subteran. La rândul lor, unele cronici chineze descriu misiuni ale unor ambasadori trimiși de împărați la spiritele munților, al căror teritoriu ar coincide cu zonele Kanjur și Tanjur, unde s-ar afla și regatul Shambalei. În acea regiune, la o mare adâncime sub scoarța terestră, ar trăi și urmașii supraviețuitorilor a două continente scufundate cândva în Atlantic și Pacific, respeciv Atlantida și Mu. În Evul Mediu, o legendă germană susținea că în niște munți aflați între Eisenach și Gotha s-ar afla un portal către pământul interior, iar o legendă rusească afirma că un vechi trib din Siberia a călătorit într-un oraș ridicat într-o cavernă, pentru a trăi sub scoarța terestră.
Agartha și alte orașe legendare din centrul Pământului
În secolul al 19-lea trăia în Europa un ocultist francez pe nume Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, care se străduia din răsputeri să găsească o formulă perfectă de guvernare. Așa-numita sinarhie închipuită de el era menită să-i permită, în sfârșit, societății, să trăiască în armonie. În 1885, Saint-Yves a avut o revelație. După ce a fost vizitat de un grup de inițiați din Orient, între care se afla și un prinț, el a început să asocieze sinarhia cu niște „maeștri înălțați” care comunicau telepatic și își aveau sălașul în peșterile unui loc tainic, care purta numele de Agartha. Saint-Yves a scris despre acest loc secret în lucrarea „Mission de l’Inde en Europe”, publicată în 1886. Îngrijorat că a dezvăluit prea multe secrete, francezul a decis să distrugă toate copiile cărții sale. Dar două au supraviețuit. Unul dintre manuscrisele rămase era o copie care-i aparținea lui Gérard Encausse alias Papus, iar acesta a editat-o și a publicat-o în 1910. Din această carte reiese că Agartha ar fi fost un regat creat în interiorul pământului, încă din jurul anului 3.200 î.H., în care stăpânea un guvern mondial, care se baza pe principiile sinarhiei.
Oricât de fantastică ar suna teoria lui Saint-Yves, ea s-a bucurat de un succes surprinzător, printre adepții ei cei mai renumiți numărându-se membrii societății naziste Thule, care credeau fierbinte în teoria pământului gol.
Experiente si Practici
Print view
Sat Aug 29, 2020 4:41 am
This thread has been closed.